veti fi mereu cu mine
-
Există viață după doliu
Deși în momentele în care pierzi pe cineva drag, ai impresia că viața ta se poate sfârși atunci și acolo, pentru că oricum nimic nu mai contează după, odată ce înveți să trăiești cu durerea, odată ce lucrurile reintră într-o oarecare normalitate, o nouă normalitate, treptat descoperi că încă mai există lucruri care îți mai pot aduce măcar un zâmbet timid pe buze.
-
Cum ar fi dacă m-ai suna?
Învârt întrebarea asta pe toate fețele, o rotesc pe limbă, o plimb printre gânduri și nu reușesc să-i dau nici un răspuns. Pentru că nu are răspuns, pentru că e imposibil, pentru că niciodată rămâne niciodată. Mi-a venit în minte, citind ceva ce nu-mi mai amintesc despre ce vorbea. Un gând ca orice gând, apare din conexiuni, aparent fără nici o legătură cu ce faci, cu ce vezi, cu ce citești, cu ce gândești, cu ce scrii. De nicăieri apare întrebarea „Cum ar fi dacă m-ai suna?”. Ar fi șocant? Ar fi neașteptat? Ar fi liniștitor? Ar fi emoționant? Ar fi dureros? Ar fi eliberator? Ar fi ireal? Ar fi…
-
Ca Racul, înapoi în trecut
M-am gândit la ziua asta de câteva ori săptămâna asta, însă aseară uitasem şi-am pregătit alt post pentru a-l publica azi. L-am salvat în draft-uri când am vrut să-l programez. M-am oprit la dată. O dată scrijelită adânc în viaţa mea, în sufletul meu şi în trecutul meu. Acum nu mai are aceeaşi însemnătate pentru ca ea nu mai celebrează viaţa. Nu mai am cui să-i spun La mulţi ani, nu am cui să-i doresc viaţă lungă şi sănătate pentru că omul care s-a născut pe 27 iunie a murit pe 23 martie… Azi, tatăl meu ar fi împlinit 57 de ani. Probabil ar fi avut părul şi mai alb,…
-
De ziua ta, mămico
M-am gândit la ziua asta și la scrierea acestui text cu aceeași greutate cu care m-am gândit la scrierea textului despre moartea tatălui meu. Pentru că vreau să pun pe „hartie” gânduri și lacrimi ce îmi macină sufletul de fiecare dată când îmi acord timp să mă gândesc la ce s-a ales de familia mea în ultimii ani. Nu o fac prea des pentru că e prea mare intensitatea acestor momente pentru a mă chinui de prea multe ori.
-
O palmă și-un parfum
Anul 2002 este unul dintre acei ani care rămân țintuiți pe panoul vieții cu o pioneză colorată, care e atât de bine fixată încât doar crâncenul „A.” i-ar putea șterge urmele. Vineri se împlinesc deja 10 ani de când mi-am luat „la revedere” de la colegii mei de liceu și de la C.D. Loga, iar mie mi se perindă prin memorie clipele de așteptare nesfârșită din fața liceului când rezultatele de la bac nu mai veneau.
