Un an cât 5
Un an. Atât a trecut de la trecerea în neființă a mamei mele. Am ales special formularea asta pentru că pe 25 februarie 2014, exact lucrul ăsta s-a întâmplat: a trecut în neființă. De murit, sufletul ei, esența ei, tot ce a fost ea, a murit cu mai mulți ani în urmă, pic cu pic în ultimii 6 ani. Boala a furat câte un strop din firea ei cu fiecare minut în care îi mânca neuronii și-i chircea creierul.
Nu mai era mama mea, așa cum o știam, încă de dinainte să moară tatăl meu. Nu mai era mama căreia puteam să-i cer un sfat, care mă putea alina când aveam nevoie, care mă certa când nu aveam nevoie sau care pur și simplu avea un loc cald în brațele ei. Brațele ei… ăla era locul meu, doar al meu pentru că a fost primul în care am stat când m-am născut. Ocrotită de brațele ei am învățat să umblu, să mă ridic și să mă joc. Acolo am stat când eram bolnavă și tot acolo când plângeam după vreun băiat. În brațele ei problemele nu mai erau așa grave, durerile nu se simțeau atât de adânc.
Chiar și când era cu mințile rătăcite, din când în când își aduce aminte cine sunt, îmi spunea „păpușa mea” și își întindea brațele să mă simtă aproape. Am îmbrățisat-o de fiecare dată când am vizitat-o pentru că știam că de asta are nevoie, așa îi pot transmite că și ea are locul ei în brațele mele.
Zilele astea m-am gândit de multe ori la mami. Diverse situații s-au aliniat cumva și am pomenit-o dându-mi seama cât de multe am învățat de la ea, câte principii mi-a insuflat fără să-mi dau seama. Și nu mi-am dat seama până de curând. Și n-a făcut nimic special pentru a mi le transmite, n-a insistat, nu mi-a ținut predici, nu și-a impus voința, pur și simplu a emis păreri, iar eu le-am luat drept adevăruri absolute, principii în care mai cred și azi.
A trecut un an, unul sigur, dar eu sunt atât de cicatrizată pe dinăuntru că îl simt ca și când 5 sau 6 ani au trecut peste durerea pierderii ei.
Ufff … Te îmbrățișez!
Maine se implinesc doua saptamani de cand am pierdut-o pe mama… Am recitit toate postarile pe care le-ai scris despre asta, m-au ajutat, sa stii… Ma simt ciudat de linistita, parca prea linistita la atat de putin timp dupa moartea ei. Poate pentru ca ultimele ei luni de viata au fost un chin si acum stiu ca si-a gasit linistea, poate pentru ca si ea ma ajuta, de acolo de unde e…
Te imbratisez din tot sufletul. Si multumesc pentru felul in care ai scris la vremea respectiva, m-a ajutat sa vad ca nu-s singura si mi-a dat speranta ca jalea va trece la un moment dat.
Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe mama ta.
imi vine sa zic “ma bucur” ca ai gasit alinare in cuvintele mele. Dar sper sa intelegi din exprimarea asta ca nu ma bucur deloc ca a trebuit sa gasesti alinare sau ca a trebuit sa intelegi ce inseamna 🙁 scriu despre toate experientele astea pentru ca atunci cand lumea se identifica cu durerea cuiva, un pic, macar un pic se simte mai bine. dupa ce a murit tatal meu, am simtit nevoia sa vorbesc cu oameni care STIAU ce inseamna, care puteau pricepe durerea dincolo de cuvinte.
da, durerea trecere, raman doar amintirile frumoase, dar in momente de-astea, de “aniversare” lacrimile curg din nou. mie cel putin asa mi se intampla.
Consoleante pentru pierderea mamei tale. Ai acum un inger acolo sus care te va veghea si va avea grija de tine.
Am înţeles exact ce vrei să spui, Tomi, şi mulţumesc încă o dată! Eşti un om tare special şi tare bun… 🙂
Dupa ce o sa nasti, o sa cunosti inca o latura a mamei tale si o sa o pretuiesti mai mult. Pare un cliseu dar am simtit nevoia sa-ti spun asta. Dumnezeu sa o odihneasca in pace!
sa stii ca m-am gandit si eu la asta in timp ce scriam articolul. altfel inteleg multe lucruri acuma si sunt sigura ca vor fi milioane de momente de-astea.
Cred că ştii că aceste articole ale tale de obicei înduioşează mult sufletele, dar astăzi chiar mi s-au umezit ochii, pe cuvânt.
Ai mei trăiesc amândoi, în secunda în care închei acest comentariu, sun la mama. Nu că nu aş face-o de obicei, dar uite asta mi-a venit acum citindu-te.
Pentru tine anul acesta cred că nu a fost la fel de cumplit cum au fost cei anteriori, în care o vedeai în carne şi oase, dar nu era mama adevărată, cea care te ţinea conştient în braţe. În orice caz, faptul că o îmbrăţişai de fiecare dată trebuie că îi tramsnitea măcar un mic mesaj de bine.
da, sunati-va parintii, respectati-i si fiti mai buni cu ei. Doamne fereste sa vina vremea sa va para rau ca n-ati facut-o 🙁
Tot ceea ce ești tu, omul acesta frumos, puternic, încrezător, ești datorită lor, a mamei și tatălui tău, care te-am crescut bine, atât cât au putut să fie alături de tine. Așadar, chiar dacă nu mai sunt, tu oricum ești o parte din ei și ei sunt cu tine… și-o să fie și-n fetița pe care o vei avea. Și io mor de curiozitate să văd burticaaa!!! 🙂
burtica e inca burtica, nu burta :))
tot astept si eu sa creasca.
Am fost aici la toate postarile despre mama si tatal tau. De fiecare data m-am emotionat, la unele am plans. Esti puternica, te imbratisez :*
Off, Tommy draga!
Am fost aici pe blog cand ai scris despre moartea tatalui tau, apoi despre imbolnavirea mamei tale ca mai tarziu sa scrii despre trecerea ei in nefiinta. Am admirat intotdeauna cat de puternica ai fost de fiecare data si cum fiecare lovitura a destinului nu te-a pus la pamant si te-a intarit si ai mers mai departe. Si uite acum, o sa dai nastere unei fiinte minunate care va alina dorul si durerea lasate de pierderea parintilor.
Te pup si te imbratisez cu mult drag!
Imi pare rau pentru pierderea ta. Din pacate stiu si eu ce inseamna sa iti pierzi mama. A mea a murit acum 5 ani si tot ma simt ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Pentru mine este greu, tot timpul simt ca lipseste ceva.
nu pot decat sa spun ca esti foarte puternica!
Ce scriere emotionanta, cred ca penru oricine, mai ales pentru cei care si-au pierdut un parinte. Simt un pic in scrierea tsa un pic de bravada in sensul in care doresti sa te lupti cu tine sa minimizezi, sa te convingi ca erai pregatita, sau poate ma insel. Eu mi-am pierdut tatal de mult de tot, ce pot sa iti spun este ca esti norocoasa ca i-ai avut alaturi de tine atata timp si ca imi lipsesc cei dragi pierduti atat de mult, mereu cand ma gandesc, este ceva cu care inveti sa traiesti, este o legatura care va fi, indiferent de ce se intampla in viata noastra si o durere care se modifica, dar tot este acolo, dar cumva emotiile ne fac sa simtim si cat de retioase sunt toate clipele. Scuze emotivitatea dar articolul acesta al tau este foarte foarte personal si reiese dragostea din fiecare cuvant.