Cum ar fi dacă m-ai suna?

Învârt întrebarea asta pe toate fețele, o rotesc pe limbă, o plimb printre gânduri și nu reușesc să-i dau nici un răspuns. Pentru că nu are răspuns, pentru că e imposibil, pentru că niciodată rămâne niciodată.

Mi-a venit în minte, citind ceva ce nu-mi mai amintesc despre ce vorbea. Un gând ca orice gând, apare din conexiuni, aparent fără nici o legătură cu ce faci, cu ce vezi, cu ce citești, cu ce gândești, cu ce scrii. De nicăieri apare întrebarea „Cum ar fi dacă m-ai suna?”. Ar fi șocant? Ar fi neașteptat? Ar fi liniștitor? Ar fi emoționant? Ar fi dureros? Ar fi eliberator? Ar fi ireal? Ar fi toate astea și încă și mai mult. Ar fi imposibil. E imposibil. De acolo de unde ești nu mă vei sună niciodată, nu mă vei întreba lucruri pe care nu le înțelegi, nu mă vei întreba ce mai fac, de ce fac, unde fac și cu cine fac ce fac. Nu mă vei certa, nu te vei supăra pe mine. Nu vei râde de mine, nu vom glumi, nu vom plănui nimic. Și nu știu de ce folosesc viitorul, pentru că noi nu mai avem un viitor. Avem un trecut pe care încep să-l uit. La care nu mă gândesc pentru că amintirile nu se mai leagă, nu se mai duc la bun sfârșit și nu le mai chem nici eu.

Dar vocea ta îmi sună limpede în minte atunci când o las să mă strige. Te aud, deși nu-mi mai vorbești de 2 ani și câteva luni bune. Te aud, deși nu mi-ai mai apărut în vis, te aud, deși vocea ta nu răsună în receptor. Pentru că e vocea care m-a crescut, care m-a educat și care mi-a dat aripi să zbor, vocea pe care aș recunoaște-o intr-o fracțiune de secundă.

Aș da orice s-o mai aud aievea. Păcat că „orice” nu e o monedă de schimb valabilă.