Cum ar fi dacă m-ai suna?
Învârt întrebarea asta pe toate fețele, o rotesc pe limbă, o plimb printre gânduri și nu reușesc să-i dau nici un răspuns. Pentru că nu are răspuns, pentru că e imposibil, pentru că niciodată rămâne niciodată.
Mi-a venit în minte, citind ceva ce nu-mi mai amintesc despre ce vorbea. Un gând ca orice gând, apare din conexiuni, aparent fără nici o legătură cu ce faci, cu ce vezi, cu ce citești, cu ce gândești, cu ce scrii. De nicăieri apare întrebarea „Cum ar fi dacă m-ai suna?”. Ar fi șocant? Ar fi neașteptat? Ar fi liniștitor? Ar fi emoționant? Ar fi dureros? Ar fi eliberator? Ar fi ireal? Ar fi toate astea și încă și mai mult. Ar fi imposibil. E imposibil. De acolo de unde ești nu mă vei sună niciodată, nu mă vei întreba lucruri pe care nu le înțelegi, nu mă vei întreba ce mai fac, de ce fac, unde fac și cu cine fac ce fac. Nu mă vei certa, nu te vei supăra pe mine. Nu vei râde de mine, nu vom glumi, nu vom plănui nimic. Și nu știu de ce folosesc viitorul, pentru că noi nu mai avem un viitor. Avem un trecut pe care încep să-l uit. La care nu mă gândesc pentru că amintirile nu se mai leagă, nu se mai duc la bun sfârșit și nu le mai chem nici eu.
Dar vocea ta îmi sună limpede în minte atunci când o las să mă strige. Te aud, deși nu-mi mai vorbești de 2 ani și câteva luni bune. Te aud, deși nu mi-ai mai apărut în vis, te aud, deși vocea ta nu răsună în receptor. Pentru că e vocea care m-a crescut, care m-a educat și care mi-a dat aripi să zbor, vocea pe care aș recunoaște-o intr-o fracțiune de secundă.
Aș da orice s-o mai aud aievea. Păcat că „orice” nu e o monedă de schimb valabilă.
Unele lucruri trebuie să le iei aşa cum sunt. Nu-ţi fac bine scenariile de tot felul… Dar sunt lucruri pe care, chiar dacă nu le ai mereu proaspete în minte, sunt acolo, prezente în tine, sunt amintirile tale, ele nu se duc nicăieri.
Da, spre viitor trebuie să priveşti! Cu încredere!
Toate bune, Andreea!
Cum ne place sa ne plimbam pe taramul lui “ce ar fi fost daca” si al lui “ce ar fi daca”. Eu in timp am ramas doar cu amintirile placute si la un moment dat l-am depasit si pe “ce ar fi daca m-ar suna?”. Nu s-a intamplat si am ajuns la aceeasi concluzie ca si tine: “imposibil”. Daca e “imposibil” atunci stop si privirea spre viitor.
Multumesc pentru randuri, m-am regasit in cea mai mare parte. O zi frumoasa !
nu stiu daca ne referim la acelasi lucru. ar fi bine ca tu sa vorbesti despre altceva. eu vorbesc despre tatal meu care a murit acum 2 ani si jumatate… tu despre ce vorbesti?
aceasta categorie “veti fi mereu cu mine” imi da emotii pentru ca stiu la ce sa ma astept cand dau clik pe ea! de acolo de sus el zilnic te vede si te vegheaza si tu stii bine asta.ai fost si vei ramane puiul lui scump si drag. eu sper sa nu uiti trecutul…
nu il voi uita. daca boala mamei mele ma va cruta…
Of, intotdeauna iti citesc cu tristete postarile astea. 🙁
Te imbratisez, macar asa, de la distanta.
Si eu inca ma mai gandesc “cum ar fi daca m-ar suna”?Dar,e imposibil..,nu pot sa iti spun decat ca trecutul ne facem sa fim ceea ce suntem in prezent,e bine sa ne gandim la el (uneori)dar parca tot mai bine ar fi sa nu ne mai punem intrebari si sa lasam ca viata sa mearga de la sine:) Cred ca e a doua oara cand trec pe la tine si chiar m-ai impresionat cu ceea ce ai scris .Stiu ca nu vrei sa impresionezi si ca ceea ce scrii ,o faci pentru ca iti place,te descarci sau pur si simplu e jurnalul tau,e blogul tau 😉 Dar nu uita,mi-ai trezit amintiri in suflet,amintiri care dor..dar e “imposibil”sa ma mai sune ..oricat de mult eu mi-aas dori asta.Pot sa spun ca intrebarea pe care tu ti-ai pus-o,eu am folosit-o des..foarte des.
Si chiar m-am intristat,asteptand sa sune,sa ii aud vocea,sa retraiesc toate clipele frumoase,dar stii ceva?Am depasit perioada.. :* Imi pare rau,pentru ca am impresia ca iti e dor:) Nu stiu daca suspiciunile mele sunt adevarate (ma refer la persoana din articol) dar orice ar fi “Traiesti viata”! O zi frumoasa sa ai:)
Aniela, e vorba despre tatăl ei, care, din păcate, nu mai e printre noi. Nici o legătură cu vreun fost iubit.
Eu nu reusesc sa imi amintesc vocea tatalui meu, desi am incercat in nenumarate randuri. Este adevarat ca au trecut 26 de ani de cand a murit… In schimb, imi amintesc fiecare gest pe care l-a facut, imi pot imagina fiecare gest pe care l-ar fi putut face.
Imi rascolesti mereu amintirile…
nu stiu daca sa-mi para rau sau bine ca o fac. insa ma bucur ca randurile mele au un efect asupra celor care le citesc. 🙂
sunt atatea lucruri de facut si atatea planuri realizabile incat gandurile repetitive despre ce-ar putea fi n-ar trebui sa staruie prea mult in minte. Cu toate astea atunci cand te macina un regret nu poti sa nu te gandesti la cum ar fi fost daca? Pe mine ma deprima genul asta de intrebare si incerc sa mi-o scot cat mai repede din cap 😉
nu ma macina. pur si simplu mi-a venit intr-o zi in minte. doar atunci si am scris despre asta.
of, Doamne, stiu exact ce simti, si eu mi-as dori asa de mult sa ii mai aud vocea tatalui meu 🙁
Anul asta, la 21 de ani dupa ce s-a intamplat, a fost prima data cand, pe 12 iunie, nu mi-am amintit ce s-a intamplat in una din zilele cele mai ingrozitoare din viata mea. A fost o zi ca oricare alta. Stiu ca pare urat ce spun, dar m-am simtit eliberata. Si nu, asta nu inseamna ca l-am uitat pe tata. Inseamna doar ca alte amintiri decat aceea zi sunt mai puternice.
Nu-i o reteta, dar pe mine m-a ajutat sa vorbesc cu oameni care au patit acelasi lucru. Cred ca am mai scris asta, dar chiar asa copila cum eram, am fost convinsa ca a fost vina mea ce s-a intamplat. Ca am facut ceva rau sa merit asa nenorocire. Si mi-a luat ani de zile sa ma simt normala. Mereu m-am simtit altfel decat restul. Si-s convinsa ca doar cineva care a trecut prin asta poate intelege cat de greu e. Cat de singur te simti, cat de neputincios.
Dar..trece.
s-ar putea sa fiu putin cam neatenta sau uituca, dar e prima oara cand imi spui de tatal tau? 🙁 nu stiu daca mi-ai mai zis sau nu, dar am impresia ca e prima oara cand vad. ori m-am dilit, ori am mai vorbit, ori nu stiu ce se intampla, da’ cert e ca nu-mi aduc aminte sa fi stiut. 🙁 cand s-a intamplat, am vorbit cu multa lume care a trecut prin experienta asta nefericita si, intr-adevar, m-a ajutat. si ai dreptate… trece. mai raman unele regrete, dorinte de genul celei din post… dar trece. ranile se vindeca si raman amintirile.
nu te suna dar te aude, nu te intreaba ce faci fiindca te vede, nu te cearta dar uneori cred ca se mai incrunta, o sa-l auzi si o sa-l vezi cand nici nu te mai astepti…si cred ca uneori inca rade, de tine, daca nu mai poate rade cu tine…
asta-i cel mai frumos lucru pe care l-am auzit in ultima vreme. 🙂 multumesc.
sper ca intre timp ti s-a mai ridicat moralul; eu cred ca el vrea ca tu sa fii fericita, zambitoare, vrea sa-ti vezi de viata in continuare chiar daca el nu mai este fizic langa tine pentru a se bucure in acelasi moment cu tine…”fii barbata”
eu pastrez in telefon numarul lui, chiar daca stiu ca nu ma va mai suna niciodata.
🙁 eu l-am sters…
Nu ştiu exact ce simţi, dar reuşeşti să-mi transmiţi o parte. Încerc să mă pun în locul tău şi mi-e teamă. Mi-e teamă că voi fi şi eu cândva, nu ştiu când, în aceeaşi situaţie. Îmi place că eşti tare. Te susţin!
of, nu te gandi la asta. o sa te innebuneasca perspectiva… iubeste-ti parintii si bucura-te de ei.
Cand ma gandesc ca anul asta am aflat cu totii ca tata sufera de o boala congenitala destul de rara “Arnold Chiari”-o denumire de care toti aflaseram pentru prima data si tata a cazut in cele mai crunte si periculoase dintre depresii, am crezut ca o sa-l pierd…imi aduc aminte cum ma gandeam la ceea ce scriai tu pe blog si la cat de dureros mi se parea si ca intr-o zi va veni vremea sa trec si eu prin asta 🙁
of, multa sanatate. sper sa nu fie foarte grav si tatal tau sa se insanatoseasca. nu pune raul in fata, nu faci decat sa te chinui cand nu-i momentul. >:D<