Secunde de trecut în prezent
Cu fiecare articol și documentar despre creierul uman peste care dau, mă conving tot mai mult că nimic pe lumea asta nu e mai complex decât el. Nici măcar universul, nici legile lui. Iar când se întâmplă uneori să-mi aducă aminte de asta propriul meu creier, mă înfricoșează faptul că nimeni nu reușește să-i înțeleagă și să-i descifreze toate misterele. Poate viețile noastre ar fi mai frumoase dacă creierul s-ar lăsa descoperit puțin mai mult. Sau, cine știe? Poate lucrurile ar fi mai urâte.
Sâmbătă seara am avut încă unul dintre momentele în care creierul meu mi-a adus lacrimi în ochi. Mă uitam puțin absentă la Downton Abbey, în timp ce mă jucam și pe telefon. În sufragerie, Sotzu și un prieten de-al lui se uitau la meci. Eram pierdută undeva între joc și serial, când vocea Sotzului s-a ridicat puțin într-o lamentare dezamăgită. Pentru o secundă, am avut senzația că în camera cealaltă nu era Sotzul meu, ci tatăl meu cel care se uita la meci. Parcă vocea lui o auzisem și parcă totul era ca acum 5 ani când tatăl meu nu rata nici un meci. Când Sotzu era tăcut și tatăl meu cel care se manifesta. Când mi-am revenit din secunda trecutului, mi-au dat lacrimile. Nu e prima oară când se întâmplă. Cel puțin de două ori l-am „confundat” pe Sotz cu tatăl meu. O dată eram la fel, în camere diferite, iar el tușise din bucătărie. Eram și-atunci prinsă în ceva, semi-atentă la ce se întâmplă în jurul meu, și când i-am auzit tusea, siguranța că era a tatălui meu m-a învăluit pentru o secundă întreagă. O altă dată s-a întâmplat când eram lângă el în pat, într-o dimineață. Eram mai mult adormită decât trează, iar el cred că era răcit sau îl duruse ceva noaptea, că l-am întrebat: „Cum ești, tati?”și eram convinsă ca tatăl meu era lângă mine.
De fiecare dată când secunda se evaporă și-mi dau seama că nu tatăl meu e cel care tușește sau care se enervează la meciuri, imediat după calmul și liniștea pe care mi le oferă transpunerea în trecut, mă lovește o tristețe la fel de scurtă, lungă doar de-o secundă, dar la fel de intensă ca momentul în care am aflat că tatăl meu a murit. E ca și când atunci aș afla pentru prima oară.
Și mă uimește cât de repede funcționează creierul, cât de fulgerator confundă un sunet, substituie persoane, transmite emoții. Și ce deranj emoțional lasă după doar o secundă. Hai, fie două…
20 Comments
Divort Notar
Exista o stiinta care dezvolta si standardizeaza tot ceea ce tu expui in aceasta postare. Se numeste N.L.P. si este foarte interesanta. Eu mi-am cumparat deja tot ceea ce exista pe piata despre acest domeniu 🙂 !
Tomata
am auzit de NLP, nu ma intereseaza.
Mihaela Dămăceanu
Eu cred că secundele acestea sunt foarte importante, sunt cele care păstrează cumva legătura cu ei. Şi mie mi se întâmplă să mă gândesc aşa la bunica şi nu aş vrea ca aceste momente să nu mai fie. Din fericire îi mai am pe ambii părinţi, dar tata nu se simte deloc bine şi aşa o teamă m-a copleşit şi pe mine aseară… Greu, te cred că este greu, cum să nu fie…
Carmen
Tocmai am terminat de citit Viata lui Freud de I.Stone, ti-o recomand cu caldura, el a incercat si a reusit intr-o oarece masura sa desluseasca tainele creierului nostru…
Tomata
nu stiu de ce, dar mi munca lui Freud mi se pare cumva inaccesibila pentru mine. e drept ca n-am incercat, dar toata magnitudinea muncii lui ma inhiba. poate o sa incerc la un moment dat.
ContraLolitei
nu degeaba se spune ca ne alegem partenerul/a dupa modelul parintelui de sex opus…
Cat de durerea pierderii si acele momente cand , involuntar, te arunci in cate o amintere o inteleg perfect si desi se spune ca odata cu timpul, intensitatea durerii scade, tind sa cred ca nu este asa…:(
Tomata
ah, sotul meu nu e deloc asemanator cu tatal meu, desi amandoi sunt raci. Ma rog, tatal meu era. sunt foarte diferiti si, constient, nu-l aseman nici pe departe cu figura paterna. dar cine stie cum functioneaza subconstientul.
Pandora
Si mie mi s-a intamplat sa-i zic iubitului meu ‘tati’, sa uit pentru un moment cu cine sunt in camera si sa ma comport ca si cum ar fi tata. Se spune ca noi, femeile, ne cautam barbati/soti care sa semene tatalui nostru . Pentru ca e o figura paterna, facem asta inconstient. Am observat femei care s-au casatorit cu barbati care le seamana tatilor lor. Pentru ca e un model pentru noi, de cele mai multe ori.
Referitor la ce spui tu, trecutul ne urmareste mereu, ai avut un fel de deja-vu partial. E ciudat.
Tomata
e cumva linistitor ca nu mi se intampla numai mie. 🙂
Monica
Chiar dacă sunt triste, mie-mi plac momentele acestea care scutură. Și, fără să cad în misticisme, de multe ori le caut și alte explicații. Ieri am fost într-o drumeție și un câine a stat cu noi vreo trei ore. Pașnic, cald, mare, alb. Eu tot insist că e cineva din trecut care a vrut să petreacă niște timp cu noi. Și dacă nu ar fi așa (n-o să ne dovedească nimeni nici contrariul măcar)poate înseamnă doar că era timpul să ne gândim la cineva drag care e în alte dimensiuni.
Tomata
nu m-am gandit niciodata ca un caine ar putea si un mesager, dar o sa fiu atenta de-acum inainte la afectiunea neobisnuita a animalelor. 🙂
lala
Draga de tine, ti-e dor de el! Citeam ce a scris Monica mai sus, si bunica mea zicea ca dupa ce a murit soacra ei, tot venea un caine la ea in curte si era convinsa ca era strabunica.
Tomata
nu mai imi e asa tare, dar in momente de-astea ii simt lipsa.
madlen
Foarte rar am astfel de secunde ale realitatii, foarte rare sunt clipele cand creierul coreleaza niste franturi din trecut cu momente ale prezentului, insa la mine cele mai profunde si zguduitoare sunt visele. De fapt nu sunt vise in adevaratul sens al cuvantului, sunt mai mult imagini ale oamenilor din trecut care, fara a verbaliza sau a face ceva concret, imi transmit sentimente. Si in proportie covarsitoare emotiile sunt toate de cea mai profunda tristete. Si ma trezesc inevitabil plangand. Pentru mine tristetile din vise sunt mult mai adanci chiar si decat cele petrecute in real, atunci cand fiecare s-a petrecut.
Tomata
ah, eu in visele mele n-am incredere :)) sunt atat de ciudate cateodata si altadata atat de evidente, ancorate in realitate, ca nu mai stiu ce sa cred.
demo
Si eu am secunde d’astea de confuzie si transpunere in alt timp si spatiu. Mi-e frica sa nu se transforme in momente, apoi in ore si zile si sa nu ma mai intorc la realitate…
Tomata
🙁 ma sperii putin. pentru ca, din pacate, am motive sa imi fie teama de ce spui tu aici.
madlen
Stiu la ce te referi, dar ai auzit ca cica se sare o generatie. Asa ca de mine ce sa mai zic? Mama ii ocheiut, dar bunica o fost ca mama ta, strabunica ocheiut, insa stra strabunica tot de la A a fost rapusa. Asa ca chiar am una da alta nu. Dupa calcule as urma eu (ca probabilitate statistica genetica). Si la 36 de ani deja cam uit iar rmn-ul zice ca ar fi niste zone deja demielinizate… Eee, cam de bau-bau am zis mai sus. Poate ne sare nesuferita de A pe toti 🙂 🙁
Tomata
eu am sanse duble de castig. si mama mamei mele a avut. 🙁
madlen
Aoleu ! N-ar fi mai bine ca in loc sa ne gandim la prostii sa bifam un somn linistit ?!? Ca mi s-a zburlit parul 🙁