La „aniversare”

M-am tot gândit cum să scriu articolul ăsta. La fel ca de multe ori, sub formă de scrisoare sau… ceva nou, o colecție de amintiri. Am încercat cu amintirile, dar blocându-le atâta timp și de atâtea ori, nu-mi mai iese. Îmi aduc aminte frânturi din cei 26 de ani petrecuți cu tatăl meu, însă îi aud vocea și râsul la fel de clar ca și când nu s-ar fi stins niciodată. Îmi trec prin minte flash-uri, ca niște poze, îl pot plasa în timp și spațiu, îi recunosc îmbrăcămitea, motivele și chiar și ce spune. Dar totul e atât de scurt că nu pot lega de flash-urile astea dialoguri întregi, scene, continuări. Așa că, un articol cu amintiri voi scrie când voi fi reușit să strâng câteva, apărute involuntar, de nicăieri. Acuma, la comandă, nu iese niciuna la suprafață.

Și totuși, zilele astea mă gâdesc mult la părinții mei.

Azi e „aniversarea” a 5 ani de când a murit tatăl meu. Pot repeta și scrie cifra asta până mă plictisesc. Nu funcționează că la școală, când te pune învățătoarea să scrii de 50 de ori „nu mai fac” până îți intră în cap și te convingi și tu că nu vei mai face. Nu, au trecut 5 ani ca și când ar fi trecut 5 vieți. Alteori am impresia că au trecut doar 5 minute și momentele în care am senzația că-l aud pe afară sau în camera alăturată nu dispar. Ceea ce mă bucură; sunt secunde care anulează realitatea printr-o familiaritate pe care încă o simt.

N-am mai fost demult la mormântul lor, nici măcar când s-a împlinit un an de la pierderea mamei mele. Era frig și noroi, dar am aprins o lumânare în casă. Azi mă duc să aprind acolo câte una pentru fiecare. O să le povestesc despre Ada și-o să mă bușească plânsul când o să mă gândesc (deja o fac) la cât de fericită ar fi fost mama mea că va avea o nepoțică. La cât de bucuros ar fi tatăl meu că are a doua nepoțică și câte ar fi învățat-o.

În rest… sunt împăcată și liniștită.

9 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *