Există viață după doliu

Deși în momentele în care pierzi pe cineva drag, ai impresia că viața ta se poate sfârși atunci și acolo, pentru că oricum nimic nu mai contează după, odată ce înveți să trăiești cu durerea, odată ce lucrurile reintră într-o oarecare normalitate, o nouă normalitate, treptat descoperi că încă mai există lucruri care îți mai pot aduce măcar un zâmbet timid pe buze.

Însă momentele alea pot întârzia mult, lacrimile par a nu se mai opri și izvorul lor e nesecat. Gândurile, amintirile, întrebările, toate se bulucesc în mintea ta și oricum nu primești nici un răspuns. Te legi și te agăți de lucruri care în trecut ți s-ar fi părut niște naivități, îți pui speranțele în supranatural și îți dorești să vezi oriunde chipul omului drag pe care, de fapt, n-o să-l mai vezi niciodată. Mie, cel puțin, așa mi s-a întâmplat. Eu aș fi vrut să trăiesc toată viața cu durerea în suflet, n-aș fi vrut să mă vindec de ea, aș fi dorit-o arzândă în mine pentru că asta îmi era dovada că amintirea tatălui meu încă e vie. Că, într-un fel, tatăl meu e viu dacă mă agăț de suferința pricinuită de moartea lui. Însă m-am vindecat de durere. Singură, din cauza prea multor lucruri pe care a trebuit să le fac. N-am avut răgazul să jelesc cum trebuie, n-am avut timp să îmi duc amintirile până la capăt, să le retrăiesc și să le fixez și mai bine, și mai vii, și mai clare în mintea mea. Dacă aș fi făcut-o, m-aș fi prăbușit. Acum nu mai pot duce o amintire de la cap la coadă. Mi-am dezvoltat un scut anti-amintiri prea puternic și atunci când încerc să retrăiesc trecutul, imediat mă fură alte gânduri…

A doua zi după moartea lui, când deveneam tot mai conștientă că ce se întâmplase în ajun nu era doar un vis urât, am simțit nevoia de a vorbi cu oameni care știau prin ce trec. Aveam nevoie să mă destăinui, să-mi împărtășesc durerea cu cei care cunoșteau durerea, care înțelegeau ce se petrece cu mine.  Așa că am trimis trei mailuri. Roxanei, Silviei și Gloriei. Citisem pe blogurile lor că pierduseră oameni dragi, tați și bunici, și le-am cerut ajutorul, le-am cerut să mă pregătească, să mă asculte, să mă ajute. Să mă înțeleagă, de fapt. Pentru că numai cine a trecut prin asta ȘTIE cum e, numai cine cunoaște iadul pierderii îți poate asculta sufletul. Chiar și prin email, chiar și prin litere, chiar fără nici un pic de prezență umană fizică, fără contact vizual, fără îmbrățișări. Știe și e de ajuns. Îți dă un sentiment de liniște să vorbești cu cineva care a trăit ce trăiești tu.

V-am povestit toate astea pentru că cineva a înființat un ONG care acordă sprijin moral celor care rămân în urmă, „care ne învață cum să plângem”, „cum să ne despărțim” și „cum să pierdem pe cineva drag”.  Această asociație se numește Există viață după doliu și e fondată de Mihaela Vlad, o tânără de numai 26 de ani care, la fel ca mine, și-a pierdut tatăl mult prea devreme. O admir enorm pentru ce face și pentru ideea pe care a avut-o, îi admir altruismul și dorința de a-i ajuta pe alții și o apreciez pentru bunătatea ei. Nu e ușor să fii mereu înconjurat de oameni care suferă, însă acești oameni au nevoie de alți oameni care să-i înțeleagă, care să ȘTIE ce se întâmplă cu ei. Mihaela și voluntarii ei sunt acești oameni care știu.

De fapt v-am povestit despre Mihaela și despre asociația ei pentru că are nevoie de puțin ajutor. Nu financiar, deci puteți citi mai departe. Unul dintre proiectele asociației este Tabăra de sprijin pentru tinere văduve. Pentru ca el să poată deveni realitate, Mihaela a înscris asociația într-un concurs pentru obținerea finanțării acestei tabere. Are nevoie doar de voturile noastre, nu de banii noștri. Banii vor veni de la Raiffeisen Bank, cei care sponsorizează concursul.  Aici veți găsi toate detaliile votării și ale proiectului. Cred că merită să câștige. Oricum votul meu l-a primit deja. Sper să le primească și pe ale voastre.

UPDATE: Vreau sa va multumesc tuturor celor care ati citit pe blogul meu de proiectul Mihaelei si care l-ati votat. Mihaela a castigat finantarea si proiectul ei va fi posibil. Felicitari !

19 Comments

  • docica

    Votez si eu. Am avut o colega de serviciu, vaduva la aproximativ 30 de ani, cu un copil mic. Iar sotul ei a murit intr-un mod foarte stupid, la o petrecere, cazand de pe balustrada scarii de bloc. Intotdeauna m-am intrebat ce e in sufletul ei si cum reuseste sa traiasca. Inca purta verigheta, desi trecusera niste ani. E greu… atat de greu si nici nu vreau sa-mi imaginez. Mai ales ca am un copil si nici nu vreau sa-mi inchipui ceva rau.

  • delia

    Am urmat pasii pt a-mi face cont, astept confirmarea. Votez si eu pt acest proiect. Am avut mult prea multe decese importante care mi-au sfasiat sufletul si stiu ce inseamna durerea. Sper ca votul meu sa conteze acolo la numaratoare 🙂

  • Simone

    Am votat si eu, Andreea. As vrea sa pot spune ceva, sa comentez in vreun fel, insa cred ca cel mai bine ar fi sa te imbratisez tare tare (virtual).

  • Mihaela Vlad

    Ziua buna, tuturor!

    Multumesc mult, Andreea, pentru frumusetea fiecarui cuvant pe care l-ai folosit in descrierea ta… multi oameni care citesc postarile tale despre dorul, dragostea, familia, lacrimile si, in general, modurile in care viata ne surprinde … se vor regasi in feluri care ii fac sa planga si poate sa inceapa si ei sa puna in cuvinte tristetea, pentru a o face mai usor de suportat.

    Multumesc mult, docica, delia, Simone, pentru deschiderea voastra si curajul de a investi incredere intr-un proiect atat de nou, dar atat de indispensabil! Fiecare vot conteaza la numaratoare si suntem siguri ca vom reusi sa obtinem finantarea strangand zilnic macar 40 de voturi noi!

    In luna noiembrie vom incepe sa pregatim programul de sprijin, care va cuprinde multe activitati cu scop terapeutic, ce se vor realiza undeva la munte, la finalul lunii aprilie. Pentru doamnele care vor participa va fi un weekend (de 4 zile) prin care vor cunoaste femei care pot deveni prietene apropiate, vor primit asistenta psihologica individuala, recomandari pentru a face fata cu bine tuturor schimbarilor uriase care au venit odata cu plecarea sotului 🙁

    multumesc din suflet in numele tuturor colegilor mei! :*

    O saptamana cu soare bland si multe motive de a zambi!

    Mihaela Vlad
    Fondator si manager de proiect

    Haideti sa tinem legatura:
    a. Site: http://www.existaviatadupadoliu.ro
    b. Email: contact@existaviatadupadoliu.ro
    c. Newsletter lunar – Abonare aici: http://eepurl.com/gr5Jz
    d. Facebook: http://www.facebook.com/doliularomani
    e. Youtube: http://www.youtube.com/user/Existaviatadupadoliu

  • Bibi

    Am votat si eu! am suferit foarte tare la decesul tatalui; sa treaca mai usor altcineva peste aceste obstacole ale vietii.

  • Mela

    Dupa cum treci peste o problema asa vei trece si prin restul problemelor, la un momendat realizez ca nu asta e solutia te redresezi sau ramai asa intr-o stare mai … inceata.

  • Runia

    Adevărul ăsta e, că doar cine a trecut prin ce ai trecut, adică pierderea cuiva drag, te poate înţelege. Ceilalţi pot empatiza, se pot pune în locul tău, dar înţelegere am avut doar de la cei care au trecut prin acelaşi lucru ca şi tine şi ca şi mine. Apreciez tare mult iniţiativa asta şi i-am votat, sper să ia amploare proiectul ăsta.

  • ch3815h

    intr-adevar exista. la inceput mai greu si poate ca nu echivaleaza atunci cu ce stim ca e viata cand stim ce vrem de la ea, dar apoi parca lipsa ambitioneaza mai mult sa traiesti si pentru cine lipseste, ca sa se mandreasca printre cei unde a ajuns ca neuitat fiind impulsioneaza!
    curaj si tie si putere de concentrare si munca pentru viitor!

  • Mircea

    Intradevar.. acele momente (care iti vor aduce zambetul pe buze) pot intarzia foarte mult, dar daca sti ca dupa furtuna de fiecare data vine si vreme buna… trebuie sa rezisti. Alta solutie nu exista nu-i asa ?

  • eliza t

    Ma regasesc in tot ce ai scris…Am votat si eu. Mi-am pierdut anul trecut tatal, si desi mama mea nu este chiar tanara nu imi pot imagina cum este sa iti pierzi singura persoana pe care te puteai sprijini oricand…pe cat de mult ma doare ca mi-am pierdut tatal, pe atat de mult ma doare ca mama este acum..singura…(ne are pe noi, fiicele, dar imi pot da seama ca nu este la fel 🙁 ) As fi dispusa chiar si financiar sa contribui, in cazul in care nu va castiga.

  • Mihaela Vlad

    Dragi prieteni, va multumim mult pentru toate aceste incurajari care, va asigur din tot sufletul, ne hranesc motivatia de a pune in practica acest proiect.
    Tabara din aprilie 2013 va fi “pilotul” si ne dorim sa organizam astfel de intalniri de sprijin chiar si de 2 ori pe an. Cheia aici este FINANTAREA.
    Nu ne dorim sa percepem participantilor taxe de participare (ar costa aprox 1.000 RON/ persoana si stim sigur ca foarte putine romance isi permit astfel de costuri), de aceea facem mari eforturi sa obtinem aceasta finantare!
    Daca aveti prieteni la fel de receptivi, va rog mult sa le spuneti sa ne voteze! Fiecare vot poate fi CRUCIAL pentru castigarea finantarii.
    Daca, Doamne fereste, nu vom fi in primele 20 de proiecte din clasament, va trebui sa gasim surse alternative de finantare … si mi-e teama ca va trebui sa amanam Tabara 🙁 … Sper sa nu fie nevoie de acest lucru! Putem reusi impreuna sa strangem 1000 de voturi (macar)! Sunt sigura!

    Va pup!

    Mihaela Vlad
    Coordonator proiect

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge