Cu Oana la Londra, a doua oară în 2026 (sau Londra pentru cititori)

Iubesc să călătoresc singură. Cu orice ocazie mi se oferă să o șterg de acasă neînsoțită, spun da, dacă se alinează toate ca să nu fie nevoie de mine undeva. Bine, îmi place să călătoresc singură cam un weekend prelungit și numai dacă am un scop, adică o conferință (ca cea de la Londra) sau de rezolvat cu actele prin România (ceea ce nu îmi place deloc).

Pentru conferința de la Londra am luat bilete de avion, special foarte de dimineață pentru că stabilisem cu Oana să ne petrecem ziua împreună. Am dormit 3 ore în noapte aia, îmi picau ochii în gură de somn când am aterizat la Stanstead, dar m-am trezit rapid că trebuia să îi casc pentru a ajunge cu Expressul și cu metroul la hotel. Fără nici un pic de modestie, vă spun că m-am descurcat exemplar :)) Nici o greșeală nu a am făcut nici la dus, nici la întors, pentru că fiind singură nu era nimeni să mă îndrume sau să îmi dea indicații. Și pentru că am fost atentă și am citit toate semnele ieșite în cale, ceea ce nu fac nici măcar cu emailurile (de foarte multe ori mi se întâmplă să sar peste informații crezând că nu sunt importante și mă dau cu capul de pereți când îmi dau seama că erau importante).

Am ajuns deci la hotel cu un salt ușor în pas, dar camera mea nu era încă gata. M-am dus să mănânc micul dejun, m-am cofeinizat puternic, a venit Oana, am dus rucsacul la hotel să îl depoziteze și duse am fost. Am avut un singur loc pe care am vrut să îl văd: librăria Word on the Water, în rest… am luat-o la pas intrând peste tot unde ni se părea interesant. Așa am intrat prima oară la British Library, am făcut poze, am urcat peste tot, ne-am bucurat amândouă că am văzut-o și ne-am îndreptat către librăria de pe apă.

Văzând imediat lângă bibliotecă, Gara St. Pancras, îmi adusesem aminte de Platforma 9 3/4 din Harry Potter și aveam un gând că e prin zonă. Îi zic Oanei: “Hai să mergem să o vedem și noi, dar oare nu era la King’s Cross?” Ne-am învârtit prin zonă, până la urmă, după îndrumări de la două persoane, într-un final am găsit-o. Coadă lungă, dar noi nu ne-am prins că locul se privatizase și toți de la coadă urmau să plătească pentru poze și ne mai și miram de ce au toți recuzită. Până când Oana a vrut să îi fac o poză din afara spațiului împrejmuit, dar repede a sărit un security guy să o gonească de acolo. Așa că am făcut poza asta și e bună și fără noi în ea.

Tot pe drum către librărie am mai făcut câteva poze, am mai povestit, și când am văzut barja de pe pod… aproape că îmi venea să alerg până acolo. Că nu am menționat: Word on the Water nu e o librărie normală, ci una pe o barjă. Inițial credeam că am citit despre ea prima oară în cartea lui Jen Campbell: The Bookshop Book, dar cand am ajuns acasă, am căutat și in cartea ei era vorba despre The Book Barge, nu despre asta. Chiar și cu această confuzie, s-a ridicat la toate așteptările și cum am scris și pe Instagram, simt că am bifat un punct de pe bucket list și mă bucur tare că am văzut-o. Am cumpărat și o carte, care e deja citită și plăcută și care are o ștampilă cu barja pe ea. Chestie faină întâmplată imediat după ce am plătit: plata se făcea afară, la o măsuță cu umbrelă, unde erau o femeie și un bărbat. Din The Bookshop Book îmi amintisem că o femeie era proprietara și am intrebat-o pe cea de la masă dacă ea este. A spus că nu, dar domnul e unul dintre cei trei proprietari. Le-am spus de unde am aflat de barjă și când am terminat, m-a abordat un tânăr să mă întrebe de titlul cărții ca m-a auzit vorbind. Așa a început o discuție super cute cu trei tineri (două fete și băiatul care m-a abordat) și mi-au spus că ei vizitează țări pentru a vedea librarii și erau foarte interesați de cartea menționată. Erau din Utrecht și le-am povestit despre bibliotecile vechi de la Manchester și Dublin, dar au spus că sunt mult mai interesați de librarii. Am plecat de acolo învăluită de vraja conexiunii cu oameni pasionați de aceleași lucruri, acei oameni de care îți place instant și te bucuri să împărți un moment cu ei.

După ce am plecat de acolo, ne-am consultat hărțile de pe telefon să vedem ce mai avem salvat sau ce am vrea să vedem și am hotărât că mergem la Mercato Mayfair – o fostă biserică transformată în… restaurant, berărie, gelaterie – că ne era deja iar foame. Însă înainte trebuia să ne oprim la o farmacie să luăm niște plasturi pentru beșici că na… oricât de potrivite sunt sandalele, tot mă vor răni la un moment dat.

Când am intrat în Mercato… nu știam ce să alegem, dar parcă din prima pusesem ochii pe un ramen și până la urmă, după o inspecție rapidă, am decis că ramen it is. A fost unul dintre cele mai bune ramen-uri pe care le-am mâncat amândouă, dacă nu cel mai bun. În timp ce Oana s-a dus să își aleagă înghețata, eu am descoperit pe Facebook că fix pe 10 iulie se împlineau 15 ani de la prima noastră întâlnire, la București, venite amândouă de la Timișoara pentru concertul Bon Jovi. Deși ne felicităm pe Facebook în diferiți ani, niciodată nu am reținut data (acum o avem pe calendar) și ni s-a părut atât de fain că Universul și-a făcut treaba și chiar în această zi ne-a adus împreună. Descoperirea ne-a adus și mai multă bucurie. Am mâncat și înghețată și apoi am pornit din nou la plimbare, cumva fără țel.

Ne-am așezat pe scara unui parc închis și am decis că mergem într-un parc și ne mai plimbăm prin Marylebone. Foarte frumoasă zona și extrem de scumpă. De curiozitate am intrat intru-un charity shop de la Cancer Research și am ieșit rapid că o rochie costa 80 de lire. Apoi am trecut strada și am intrat într-un Oxfam, aceeași poveste, dar aveau multe cărți și am căscat gura la ele.

Tot mergând și pozând clădiri,

o altă librărie faimoasă ne-a ieșit în cale: Daunt Books. Aici am făcut mai multe poze și am vorbit despre ce am citit deja și ce vrem să citim.

Când în sfârșit ne apropiam de parcul ales (sau altul care ne-a distras atenția, nici nu mai știam), Oana și-a verificat trenurile de întoarcere acasă și numai ce ne așezaserăm pe o bancă când a trebuit să ne ridicăm pentru că la ora 17:45 pleca ultimul către Northampton. Ne-am despărțit la Baker Street, în fața Muzeului lui Sherlock Holmes, cu inimile pline de bine și bucurie.

Eu am citit aiurea timpul pe care îl dădea Maps până la hotelul meu așa că am mers și-am mers și-am tot mers, cam 4km pe jos, înnebunită de oboseală și de căldură și de durere de picioare. Mi-am încheiat ziua de plimbare pe la 18:30, dar am mai ieșit o dată să îmi iau de mâncare pe la 19:00 și am stat restul zilei în pat, încercând să adorm pentru că aveam prea multe ore de trezie la activ.