Am văzut un film prin ochii tăi și am plâns

A trecut un pic de vreme de când m-a zguduit ultima dată plânsul după tatăl meu. A trecut și moartea mamei mele și eu tot stană de piatră am rămas, lăcrimând prea puțin după așteptările mele.

Apoi am văzut un film. Acum două săptămâni, pe TV1000. Abia începuse, iar eu rămăsesem singură după 20 minute de la generic. Simțeam lacrimile urcate până-n gât și știam că după stingerea becului din hol și după închiderea ușii aveam să le dau drumul să iasă din mine. În camera înecată în întuneric, mi-am dat voie să plâng, să hohotesc și să îmi trag nasul. Să mi-l șterg cu mâneca și să îmi schimonosesc fața. Să-mi șterg lacrimile cu plapuma și să îmi acopăr fața cu perna. Pentru că stăteau de prea mult acolo și nu știam cum să le dau drumul. Amintirile erau tot blocate, dar noroc cu filmul ăsta. Everybody’s fine e unul dintre ultimele filme pe care le-a văzut tatăl meu, după ce i l-am recomandat a fi comedie, bazându-ma pe nu știu ce impresii adunate de pe net. Era cu Robert de Niro, așa că îmi închipuiam că o să-i placă. Doar că la final mi-a spus că numai comedie nu e și că ar fi preferat să nu-l vadă. Nu am întrebat de ce, am lăsat timpul să curgă peste întâmplarea asta și peste dorința mea de a vedea la rândul meu filmul. Și-acum două săptămâni l-am văzut și eu întâmplător. Și-am înțeles de ce tatăl meu ar fi preferat să nu-l vadă, de ce l-a marcat. L-am văzut prin ochii lui și-am simțit ce a simțit el. Lacrimile au curs ca bolovanii din ochii mei, le auzeam chiar cum se sparg de plapumă. În nici un film nu mi s-a părut că tatăl meu seamănă așa de bine cu Robert de Niro cum mi s-a părut în filmul ăsta. Aveam impresia că-l văd pe el, i-am atribuit lui toate trăirile pe care le simțea personajul lui de Niro. Mi-am adus aminte de Crăciunuri, de certuri, de conversații, de poze făcute împreună de Crăciun, de adevăruri ascunse și de învățăminte.

Deși mă sufocam de plâns, de dor și de durerea absenței lui, eram fericită că mă eliberez, că încă îi simt lipsa la fel de mult și dorul e la fel de mare. După 4 ani, care se împlinesc azi, mai ies la suprafață din când în când.

În 4 ani de când nu l-am mai văzut decât în poza din portofelul meu, imaginea lui s-a estompat puțin. Nu mai tresar când îl văd și nu mă mai întristează. E acolo, devenind obișnuit, parte din design. Dar faptul că un film văzut prin ochii lui m-a făcut să-l simt acolo unde a fost întotdeauna e, pentru mine, dovada că acolo va rămâne mereu, fie că plâng, fie că nu.

Dar astăzi nu e o zi tristă, e ziua în care am decolat către Milano. Și-o să-mi amintesc prima mea vizită în Italia, când vorbeam cu el la telefon și mă întâmpina cu „Buona sera, signorina”. Acum nu mă mai sună nimeni să mă întrebe cum e, dacă e frumos, dacă nu mi-e frig sau dacă am mâncat destul. Pentru că știu că vede.