Fără ea de ziua ei

Cred că de când m-am născut şi până voi muri, 1 Iunie va fi în primul rând ziua mamei mele şi abia apoi a copilului. De când am început să înţeleg că aceste două evenimente coincid, am pus pe planul doi faptul că lumea întreagă sărbătorea copiii, pentru că eu o sărbătoream în primul rând pe ea. Veşnicul copil, care numai o copilărie fericită n-a avut. A încercat şi mi-a dat mie una, atât de frumoasă cum a ştiut ea.

S-a stins de 3 luni, iar eu trebuie să număr pe degete, pentru că n-am ţinut evidenţa, aşa cum am ştiut câte luni, câte zile, câte ore şi câte minute au trecut de când s-a stins tatăl meu. Probabil pentru că nu ştiu care e data exactă a morţii ei vii. Murind în fiecare zi, timp de 3 ani, e greu să pui degetul cu precizie pe o zi anume. Aşa că 25 februarie e doar acea dată când inima i s-a oprit şi a încetat să mai respire.

Datele de genul ăsta, aniversările, sărbătorile sunt cele care mi-o aduc în minte, singurele care îmi storc sufletul şi care mă fac să plâng. În rest, continui să fiu amorţită.

O scenă dintr-un serial la care mă uitam săptămâna trecută o pune pe protagonistă faţă în faţă cu vocea mamei sale, pe care n-a auzit-o de 22 de ani. Moment în care am pus pe pauză şi am auzit-o pe mama mea strigându-mă. Atât de clar, atât de aproape, atât de prezent. Şi-mi e atât de dor de vocea ei, atât de dor de râsul ei, de expresiile pe care le folosea, de plânsul ei, de îmbrăţişarea ei, de care nu mi-am dat seama câtă nevoie am avut uneori.

E prima aniversare la care îi duc florile la mormânt, prima în care nu se mai bucură de ele. Chiar şi când era bolnavă şi îi duceam câteva floricele, chipul ei se lumina. Îi plăceau tare mult florile. Azi sper să le vadă din cer şi să se bucure de ele de acolo. Sper să sărbătorească împreună cu tati şi cu Benny. Cadoul meu e doar numele ei pe piatra funerară adăugat lângă numele tatălui meu…