Ziceam ieri să nu intrați la bănuieli, că nu-s gravidă. Nici azi nu-s și probabil nici mâine nu voi fi. Chestia e că vreau să fiu. Încep să-mi doresc tot mai tare să fiu. Și nu pentru că-i un moft, o fiță sau pentru că toată lumea are, deci vreau și eu. Simt dorința asta atât de vie în mine că mă sperie. Probabil e instinctul matern despre care vorbește toată lumea și care s-a deșteptat după ce m-am măritat. Sau naiba știe când, că la 20 de ani îmi doream 4 copii. Mi i-aș dori și acuma dacă aș fi sigură că aș avea cu ce să-i cresc și…

Măi, am avut un weekend, ca nici acuma nu mi-am revenit. S-a măritat și cea de-a patra din grupul de prietene din copilărie, așa că de sâmbătă de la ora 15 și până duminică dimineața la 5:30, cu greu am găsit o clipă de odihnă. Dacă nu era cafeaua aia de la ora 3 trimisă de barman… cred că Narcotic, Kalashnikov, Arde, Videli Noci și altele rămâneau nedansate. Așa că am crezut de cuviință să vă arăt și vouă cum arată Tomata dezlănțuită pe ringul de dans. Mai urmează două nunți anul ăsta. Intenționez să mă destrăbălez din nou. Muzica să-mi placă și totul e OK.  

Pivnița mea e plină ochi cu cutii. Mici, mari, goale, pline, închise, deschise. Unele au lucruri de care nu mai am nevoie și cărora nu le simt lipsa, dar rămân acolo că „poate-mi trebuie”. Altele au lucruri de care am nevoie, dar nu le găsesc din cauza celorlalte lucruri inutile. Iar altele, mici, prăfuite, dosite, păstrează amintiri fizice ale unor momente care au devenit lecții de viață.

Faptul că nu trece zi în care să nu mă adresez Ancăi cu Oana sau Oanei cu Anca (ba uneori o bag și pe Ana în schemă) a dus la o discuție cu ele care mi-a adus aminte că în în ciclul primar, profesoara de franceză nu mă scotea din Dănuța.