Unii oameni aleg să-și amintească numai lucrurile frumoase și le e ușor să uite întâmplările neplăcute. Alții nu uită și nu iartă, trăiesc având în cap gânduri de răzbunare sau de depășire a unor rivali. Alții învață să transforme amintirile urâte în material motivațional și se autodepășesc. Unii își trăiesc viața în așa fel încât atunci când se va trage linia să poată spune că au trăit frumos. Alţii, cu sau fără voia lor, învață să blocheze amintiri atât plăcute, cât și neplăcute. Despre noi, cei care nu mai putem depăna amintirile până la sfârșit, vreau să vă vorbesc azi.

Problema ridicată de Bianca ieri e una care mă bâzâie şi pe mine. Bianca scrie despre cum a abandonat blugii şi cum a îmbrăţişat rochiţele pentru ţinutele din timpul călătoriilor. De ce mă bâzâie subiectul? Pentru că m-am uitat la pozele mele şi nu există călătorie (cu excepţia celor de la mare) unde eu să nu fiu îmbrăcată predominant în blugi. Ba mai mult, în călătoriile pe care le fac iarna sau când e mai frig afară, apar chiar în aceleaşi pulovere şi aceleaşi geci. De exemplu: puloverul gri a călătorit şi la Paris şi la Londra, norocosul.

Sâmbătă m-am urcat prima oară pe scaunul șoferului după isprava din decembrie. Era un test pentru a vedea dacă pot conduce cu piciorul rănit și să vedem dacă mergem în vizită cu mașina personală sau cu taxi, așa că Sotzu’ s-a urcat în dreapta și eu la volan.

Prima dată când m-a lovit febra planurilor era la începutul lui 2010. Erau „rezoluții” generale, cumva impersonale acum când le citesc după 4 ani; planuri parcă spuse fără a le crede cu adevărat sau poate la momentul la care le-am scris chiar le credeam, însă 2010 n-a fost un an în care mă puteam ține de planuri. Apoi, în 2012, dintr-o joacă, mi-am propus să fac niște lucruri. De-a lungul anului s-a dovedit că funcționez bine dacă am o listă de pe care să tai chestii. În 2013, am prins încredere în planurile de la începutul anului și am țintit un pic mai sus. Tot ce mi-am dorit cu adevărat…