Retrospectiva 2022 – Capitolul 4: Sufletul |

Ultimul capitol nu era scris de mai demult, l-am lasat chiar pentru finalul anului sau chiar pentru inceputul celui nou.

Printre toate calatoriile, cartile si bolile, sufletul meu a fost anul trecut cel mai castigat. Evident ca toate celelalte trei tot in suflet s-au dus si l-au afectat cumva, insa atunci cand fericirea depinde de altii dar iti sta si tie in putere sa faci ceva, pai fa.

Daca e sa ii pun o eticheta sau sa caut ceva care sa defineasca 2022-ul, aia ar fi “Anul in care sufletul meu a fost plin”. Si cei care l-au umplut au fost oamenii si emotiile care au venit dinspre ei si pentru ei.

Intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului

Distanta care desparte Berlinul de Timisoara, desi nu e asa de mare, dar totusi greu de parcurs fara o cursa aeriana directa, joaca rolul unui portal intre doua vieti. Vin rar in Romania, nu pentru ca nu mi-as dori, ci pentru ca imi e foarte scump sau foarte lung. Insa exista ocazii speciale pentru care fac orice sa le onorez, iar intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului a fost una pe care nu as fi ratat-o pentru nimic in lume. Ma numar printre norocosii care au avut o gasca faina in liceu si nu doar in clasa mea, ci si in celelalte din generatia noastra. Am petrecut la fel ca in 2002, like there is no tomorow si ca si cand nu ar fi trecut 20 de atunci sau 10 de la precedenta intalnire. Am fost de-a dreptul fericita. Constient. Si am imbratisat cu toata fiinta chipurile si povestile fostelor mele colege. Ne-am facut promisiuni si planuri, insa cine stie daca se va alege ceva de ele. Insa voi face tot posibilul sa ma intalnesc cu ele de fiecare data cand ma duc in Romania.

O sa incadrez tot aici si intalnirea cu cele 3 prietene din facultate, pe care nu imi mai amintesc cand le-am vazut ultima oara. Insa timpul a stat in loc si cu ele, am reluat de unde am lasat, am povestit ca si cand anii n-ar fi trecut peste noi, am ramas la fel de deschise si sincere una cu alta si nu poate decat sa ma bucure. Le tot invit la mine, dar cu cate doi copii si cu masina sau fara copii, dar si fara zboruri directe, un drum de 1400 de km e ceva ce nu prea isi doreste nimeni. Eu sper totusi ca se va putea.

Cat despre prietenele din copilarie… cele pe care le cunosc si le iubesc de cel putin 30 de ani, ma bucur ca am vazut-o pe una dintre ele, care m-a si gazduit, si imi pare rau ca nu le-am vazut si pe celelalte. Timpul a fost asa de scurt si atat de incarcat, ca ma clatinam de oboseala in aeroport.

Maratonul sotului

Daca ma asculta pe mine, ar fi renuntat cand il sfatuiam eu sa se gandeasca la sanatatea lui in loc de ambitie. Pentru ca sunt genul ala de sotie… cateodata unsupportive 🙁 Insa dorinta lui cea mai apriga a fost sa alerge macar un maraton in viata. S-a antrenat singur cum a putut, si-a oblojit picioarele ranite si durerile de muschi, a mers pe la doctori sa il repare ca sa fie in stare sa alerge 42 de km si a reusit. Am fost atat de mandra de el, desi cred ca sunt singura care are impresia ca mandria e un act egoist care nu are nimic de a face cu reusita altuia. Am fost mandra de el si l-am admirat ca nu s-a lasat si ca si-a indeplinit visul. A terminat maratonul destul de terminat si el, insa l-a dus la capat. Si s-a inscris si pentru la anul ca a prins curaj. Si noi vom fi acolo sa il sustinem din nou.

Vizita surorii mele

Am mai scris pe ici pe colo despre sora mea, insa abia anul asta a fost anul in care noi ne-am cunoscut cu adevarat. Patru zile in care ne-am povestit si ne-am inteles trecuturile separate, sentimentele si dorintele de viitor. Fetele noastre s-au placut si s-au iubit, urmeaza sa intoarcem vizita anul asta. Plin mi-a fost sufletul de tot ce ne-am spus si ca am aflat tot ce am ratat. A fost cu lacrimi, cu deschidere, cu descoperiri surprinzatoare si cu o noua prietenie nascuta intre noi.

Job nou

Al treilea an, al treilea job. :)) Daca sunteti vechi pe aici, stiti ca motto-ul meu in materie de joburi e: nu iti place, schimba! Si asta am facut in 2021, cand dupa un an am plecat de la firma de constructii, si am facut-o si in 2022, cand am plecat din reteaua internationala de avocati si consultanti financiari. De la prima pentru ca nu mai suportam nimic si pe nimeni acolo, de la a doua pentru ca imi cerea 10 ore din viata, pe zi, si nu eram dispusa sa le mai ofer, in detrimentul timpului cu familia mea. Asa ca acum am gasit in sfarsit locul unde ma simt bine, apreciata si lucrez de la 9 la 15, ceea ce imi permite sa imi duc si sa imi iau copilul de la scoala si sa mai si traiesc, nu doar sa lucrez si sa fiu pe drum. Si asta tot la capitolul Suflet intra pentru ca pentru el am facut schimbarea.

Verisoara mea

A fost nevoie de o intamplare grava ca sa ne readuca impreuna. Insa acum stie ca sunt alaturi de ea oricand are nevoie. Si daca trebuie sa fac eu mai multi pasi, ii voi face. Pentru ca mi-a fost dor de ea.

Verisorul meu cu nepotul

Un regret enorm pe care il am legat de plecarea in Germania e ca nici eu nici copilul meu nu ii va cunoaste pe oamenii mei dragi si pe copiii lor. Cand m-a sunat sa imi spuna ca ar veni la Berlin sa ii arate baiatului lui o piata de Craciun frumoasa, am zis ‘da’ pe loc si abia i-am asteptat. Nu ne vedem mereu cand ajung eu prin Timisoara, dar asa bine a picat ca au venit ei in vizita. Poate mai vin, ca iarna nu le-a prea placut, in schimb dinozaurii in marime naturala, Legoland si Muzeul Tehnic da. Si Hard Rock Cafe. Mai avem multe pe aici de care s-ar bucura.

Oana si familionul

O mai stiti pe Oana? OanaKovacs.com sau mai stiu eu ce blog avea 😛 Dupa 3 ani au reusit sa vina de Sarbatori si ne-am pus sperante mari in recreerea Craciunului din 2019. Din cauza de copii certareti, n-a fost asa magic, insa nu ne-a pasat prea tare pentru ca am stat la povesti timp de o saptamana, astfel incat sa acoperim cei trei ani in care doar pe Facebook si pe Whatsapp ne-am auzit. Zilnic, de mai multe ori pe zi, dar oricum nu e ca si in viata reala. Si imbratisarea de cand ne-am vazut a fost la fel de puternica ca ultima oara cand ne-am vazut.