Susțin copiii afaceriști în primul rând pentru că am fost și eu unul, în al doilea rând pentru că sunt convinsă că astfel de porniri sunt benefice pentru ei. Sunt sigură că sunteți la curent cu isteria brățărilor din cauciucuri colorate ce le acaparează timpul liber cât mai multor copii. Chiar nu cred că mai există cineva în România care n-a intrat în contact cu brățările astea. Săptămâna trecută am cumpărat și eu două, mai mult pentru a-i face o bucurie și pentru a o încuraja pe Maia, fetița unui coleg de-al meu. Mă bucur de parcă ar fi vorba de copiii mei când ne povestește cum fetița și băiatul…

Exceptând puținele situații în care rămân fără cuvinte, ieri am fost pusă într-o nouă ipostază în care am tăcut câteva ore în șir. Cei care au stat cel puțin o jumătate de oră cu mine știu că asta nu prea e cu putință, dar m-am mirat și eu când m-am văzut pusă față în față cu neprevăzutul. Dar să vă povestesc cum s-a întâmplat. Una dintre colegele Sotzului ne-a invitat ieri, împreună cu alți colegi de-ai lor, la grătarul de adio. Azi și-a dat demisia, așa că trebuia să sărbătorească cumva. Îi știam pe toți din poveștile Sotzului, dar în afară de unul dintre ei, nici măcar nu știam cum…

Am citit recent pe blogul unei tipe din Australia chestia următoare: Someone once suggested that I write down a list of my achievements and carry it around with me. I thought that this was a pretty silly idea. […] But after having a couple of pretty low weeks, I thought I’d give this list-making thing a shot. Couldn’t hurt. Well, I just finished said list and I have to say that I feel a lot better. […] I was used to writing lists of “things that I should do”, not “things I have done”. But that’s actually not a good way to live. Now when I am feeling like I…

Vai cat praf s-a asternut pe blog… sa ma iertati, rogu-va, toti cei care intrati aici sa cititi ceva nou. Chestia e ca sunt atat de prinsa in activitati offline incat nu mai am vreme de blog nici sa vreau. Nici de cusut nu mai am.

Săptămâna trecută, după 5 zile de îndurat frig ba pe la Baia Mare, ba pe la lucru, ba prin oraș, m-a înhățat răceala într-un final. Așa că vineri nu m-am dus la birou, am lucrat de acasă. Mă gândeam că dacă tot urmează să plec la Florența, să-mi repar gâtul că o să am multă înghețată de mâncat. Acuma nu că m-ar împiedica o durere de gât, că nici la Milano nu m-a împiedicat… dar ar fi fost mai bine să nu mă doară nimic.