Acomodarea în Berlin și dorul de casă

Am scris de câteva ori pe blog că toată viața mea am locuit în același apartament și n-am fost plecată de acasă mai mult de o lună. Singurele apartamente sau case de împrumut au fost cele din călătoriile mele, pe care, din lipsă de alt cuvânt mai la îndemână, le-am numit tot „acasă”. Mă așteptam să fie dureros gândul că nu mă voi mai întoarce ACASĂ timp de 6 luni, mă așteptam ca după o lună să mă apuce depresia, dorul de casă, de străzile mele, de magazinele din cartier, de tabieturile mele din Timișoara, de tot ceea ce-mi era cunoscut acolo, de prietenele mele, de cafelele cu ele, de vizitele la prieteni…

A trecut o lună de când suntem în Berlin și, cu o singură excepție, nu simt nimic din toate astea. Excepția sunt prietenele cu care nu pot vorbi nici măcar pe internet atât cât aș vrea, nici la telefon, nici pe Skype, nici pe Whatsapp. În rest… m-am lipit de orașul ăsta chiar dacă sistemul nemțesc mi-a servit una după alta o grămadă de frustrări. Însă am venit pregătiți să ne fie greu începutul, să ne lovim de opreliști și să nu reușim totul din prima. Așa că nu ne-a luat nimic prin surprindere. Însă, încet-încet, totul se rezolvă, totul se așează, se instalează obișnuința și se reduc emoțiile și teama de necunoscut.

Prin urmare, dorul de casă nu există. Nu încă, cel puțin. Singurele dați când m-am gândit la apartamentul meu a fost când eram cu Ricky la plimbare și urma să-mi fac manichiura când urcam sus. Mi-a venit în minte cutia cu oje de sub masuța de cafea din sufragerie pe care n-am luat-o cu mine. A doua oară, am vizualizat casa când îi spuneam mătușii mele de unde să ia niște lucruri pe care să mi le aducă la săptămâna asta când vine aici. Cu ochii minții am văzut imprimanta și manechinul de croitorie din sufragerie, tăvile din cuptor, ceaunul din dulapul de oale și pachetele de cafea din dulapul cu condimente. Apoi, după ce-am închis telefonul, m-am mai plimbat puțin prin camere și-am ieșit fără nici un regret, fără nici un dor. Dorul însă mă cuprinde când mă gândesc la casa de la sat, singură, goală, parcă părăsită. Nu mergeam eu prea des acolo oricum, dar e singura care îmi trezește niște sentimente.

După ce ne-am mutat în casa „noastră” din Berlin, Anca și Oana m-au întrebat cum e viața de chiriaș și cum mă simt departe de casa mea. Cum mă împac cu sentimentul că ce e aici nu e al meu și sunt restricționată de un contract? Le-am răspuns că nu mă gândesc la asta și că am acceptat pe loc ideea că asta e casa mea de acum încolo, până ne mutăm de aici. Dar eu am acceptat orice cameră în care am stat prin călătorii ca pe casa mea, sunt înnebunită după locuințe noi, deci asta nu era o problemă. De ce am pus atunci „noastră” între ghilimele? Păi pentru că nu pot decora și aranja cum aș vrea eu din cauza sus-menționatelor restricții. Nu pot arunca nimic de aici, nu pot înlocui, nu pot scoate, prin urmare nu pot nici cumpăra lucruri noi. Nu știu dacă pot atârna chestii pe pereți, în contract nu scrie decât că n-am voie să modific exteriorul blocului, interiorul coridoarelor lui și nici să scot mocheta sau pardoseala din apartament. Deci, teoretic, aș putea bate niște cuie. N-o fac pentru că încă vreau să ne mutăm de aici. Nu musai din cartier, că are multe de oferit, dacă găsești blocul cu împrejurimile potrivite.

Știu deja să merg la Lidl, Aldi și Kaufland fără GPS, mă liniștesc brusc când intru pe unul dintre bulevardele care mă aduc acasă, recunosc locuri în care am mai fost, iar memoria GPS-ului e plină cu adrese la care merg cu regularitate: pediatru, veterinar, întâlnirea săptămânală cu mame și bebeluși, cursurile de germană, la verișoara mea, la Sotz la birou etc.

În ceea ce privește singurătatea, din când în când e dată la o parte de vizitele verișoarei mele și a prietenului ei, de vizitele reciproce cu oamenii pe care i-am întâlnit aici (Nicoleta și Oana cu familiile lor), de întâlnirile cu mame, de telefoanele cu toți prietenii răsfirați prin Germania și de cele cu prietenii din România, care au minute internaționale și mă sună destul de des, de weekendurile și serile cu Sotzu. Am mai cunoscut-o și pe Cristina, printr-o recomandare de pe Facebook, am mers și la un schimb de cărți, de săptămâna trecută am început și cursurile de germană unde o iau pe Ada cu mine, iar din martie începem cursurile de baby swimming și sper să ne distrăm în apă amândouă.

Nu, nu vreau să mă întorc în România.