Încet, încet, din viața mea așa cum era ea acum 5 ani, nu mai rămâne nimic. S-au dus pe rând toți cei care locuiau în apartamentul în care am rămas doar eu și unul dintre câini. Apoi s-a dus și mobila din sufragerie, iar zilele astea pleacă și cea din dormitor. Ultima care îmi mai aducea aminte de ce-a fost odată. Am golit dulapurile, am pus hainele în cutii, am dezmembrat patul și ii astept cumparatorii.

Asta mi-ar trebui zilele astea când îmi lipsește cheful de a face orice. N-am chef să mănânc, să umblu, să fac de mâncare, să conduc, să stau în picioare, să mă uit la seriale, să mă uit la un film, să scriu pe blog, să vorbesc la telefon, să mă întâlnesc cu prietenele, să mă joc cu Ricky sau să mă spăl pe cap. Singurul lucru de care am chef și nevoie e să stau în pat, cu o carte sau cu Kindle-ul în mână, să tac, să dorm și să nu mai simt nimic în afară de mâna lui pe mâna mea. Bine și pe Ricky încolăcit lângă mine.

Unii oameni aleg să-și amintească numai lucrurile frumoase și le e ușor să uite întâmplările neplăcute. Alții nu uită și nu iartă, trăiesc având în cap gânduri de răzbunare sau de depășire a unor rivali. Alții învață să transforme amintirile urâte în material motivațional și se autodepășesc. Unii își trăiesc viața în așa fel încât atunci când se va trage linia să poată spune că au trăit frumos. Alţii, cu sau fără voia lor, învață să blocheze amintiri atât plăcute, cât și neplăcute. Despre noi, cei care nu mai putem depăna amintirile până la sfârșit, vreau să vă vorbesc azi.