21 Septembrie

S-a dus, dar nu o las să treacă nemenționată pe blog.
În primul rând pentru că pentru mine are o dublă însemnătate și, după noile evenimente, poate triplă.

Pe 21 septembrie 2013 a avut loc cea mai frumoasă nuntă la care am fost eu. Pentru că a fost a mea și a fost exact așa cum mi-o doream pe atunci. A fost și tristă, pentru că lipseau oamenii mei cei mai importanți, însă m-am axat pe lucrurile pozitive și am lăsat lacrimile să curgă doar la biserică. Anul ăsta am sărbătorit 11 ani de căsătorie – nunta de oțel – și 18 de relație. Deși data oficială a sărbătoririi relației e 30 august și cea a cununiei civile 31 august (că nu mai știam exact dacă era 30 sau 31), verighetele au început să fie purtate de pe 21 septembrie, deci de atunci contorizăm. Nu am sărbătorit nicicum, Sotzu’ chiar uitase și când mătușă-mea ne-a trimis mesaj să ne felicite, el nu înțelegea pentru ce: ) eu îmi adusesem aminte când am văzut că coincidență cu cealaltă aniversare de mai jos, însă uitasem sâmbătă. În pandemie, când nu puteam sărbători mai nimic decât acasă, mi-am promis că o să o facem cu fiecare aniversare când va fi din nou posibil. Evident că nu s-a întâmplat, deși uneori s-a încercat. Anul ăsta, calendarul a fost arhiplin cu o grămadă de întâlniri, ieșiri, evenimente că abia mai apucăm să respirăm între ele, deci numai chef de sărbătorit în plus nu mai aveam.

Tot 21 septembrie e și Ziua Mondială A Alzheimerului, deci înțelegeți de ce pe mine coincidența aproape că mă face să devin superstițioasă. De fapt, întreaga lună septembrie este dedicată informării, conștientizării și reamintirii că numai prin susținere financiară cercetările pot avansa. O mulțime de organizații strâng bani pentru cercetare, pentru educație și alte acțiuni care să susțină munca celor care ar putea descoperi un tratament pentru această boală nenorocită. Se luptă și cu stigma și discriminarea demenței (ce înseamnă asta? Să nu mai vezi individul și să îl reduci la boală) care nu fac decât să înrăutățească starea celui afectat. Oamenii cu demență rămân oameni, poate nu așa cum i-am cunoscut, dar tot oameni cu sentimente și emoții. Unora li se pare OK să spună orice le vine la gură pentru că bolnavii oricum nu înțeleg și uită repede, însă chiar dacă creierul îi lăsă baltă, inima și emoțiile sunt încă simțite. Și chiar și pentru câteva secunde, rana aia cauzată de cuvinte aruncate la nervi sau în batjocură, îi mâhnește. Deci luați aminte.