-
Mai aproape de “acasă” cu un liliac
Cred că sunt foarte puțini emigranți care ar putea răspunde cu un singur loc la intreabarea “ce înseamnă acasă?” pentru ei. Am întâlnit mulți pentru care “acasă” este și va rămâne România și traiul în altă țară e doar un mijloc de a câștiga mai bine, dar inima bate tot acolo, în timp ce dorul le sfâșie sufletul. Am întâlnit și români, de fapt, am unul chiar în casă, pentru care România nu mai înseamnă nimic și s-ar duce în vizită doar pentru că “trebuie”. Însă românii cu care am legat relații de prietenie sunt cei care numesc acasă și România și Berlinul. Eu sunt unul dintre ei. Iubesc Berlinul…
-
Mama merge la dans
Voi, mame, când ați fost ultima oară la dans? În club, la nuntă, doar voi cu o prietenă? Eu nu îmi aduc aminte. Cred că ultimul dans cu prietenele mele a fost în 2022, când am fost la Întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. Am dansat ca pe vremuri, pe tocuri și îmbrăcată fancy, cu fetele mele, cu același extaz și chef de viață pe care îl aveam și în cluburi în anii de facultate. Și de atunci nimic. Întotdeauna mi-a plăcut să dansez. Din gimnaziu până prin facultate, dansam prin casă cu muzica la maxim, cam ca și Meredith cu prietenele ei. Însă la un moment…
-
Château d’Azay le Rideau (2023)
Castelul ăsta era și nu era în plan. Adică Sotzu’ ar fi vrut să îl vadă, însă părea că nu prea mai aveam timp de el. Acum, la câteva luni distanță, uitându-mă la pozele de pe Instagram aproape că nu mai recunosc nimic, atât de uitabil a fost pentru mine. Am intrat pe site să caut niște informații și doar când am văzut intrarea (desi am si eu poza cu ea) mi-am adus aminte de el. Destul de mic ca dimensiune – față de celelalte – nu a strălucit prin nimic. Sau o fi fost din pricină că ne era deja prea cald și eram obosiți după vizitarea Castelului d’Usse…
-
Lazy days și “niksen”
De când m-am reapucat de scris îmi mai răsfoiesc blogul să îmi reamintesc ce am scris. Și de multe ori am scris cum simțeam că trece viața pe lângă mine și doar mi se întâmplă lucruri. Eram mai tânără și fără copil și totuși aveam perioade în care doar făceam și rezolvam și foarte puțin mă relaxam sau îmi luăm timp să savurez experiențe. Cu timpul am ajuns să trăiesc așa la foc continuu și să am prea puține minute sau ore (la zile nici nu îndrăznesc să visez) în care să stau pur și simplu. Mereu e ceva de făcut, undeva de ajuns, cu cineva de vorbit și plănuit…
-
Privind la suferinţa celuilalt
Într-un prezent în care cel puțin două războaie vuiesc în jurul nostru și media ne bombardează cu știri și imagini foto sau video, cartea lui Susan Sontag cade la fix. Prima mea întâlnire cu Susan Sontag s-a nimerit să fie cartea asta, deși aveam alta în bibliotecă. Nu am căutat să citesc ceva pe subiect, dar Privind la suferinţa celuilalt a fost o carte băgăcioasa, căreia i-am făcut loc pentru că era menționată în Boy Parts și mă intriga titlul. (Nici nu știam că a fost tradusă și în română) Sunt multe idei interesante și o grămadă de perspective despre fotojurnalismul de război, multe perioade, mulți fotografi și pictori renumiți,…
