Ce am pierdut si ce am castigat odata cu mutarea din Romania

Hai ca poate ma reapuc de blogging, asa multa energie si zvac mi-a dat un post la care probabil voi scrie in mai multe seri de acum inainte. (E despre carti si-s 42, daca roade pe cineva curiozitatea). Mi-au venit vreo 3-4 idei, asa ca o sa mai dau pe aici pana la finalul anului.

Si faptul ca postul pe care l-am publicat acum doua zile mi-a reamintit cata placere imi facea sa scriu, sa interactionez cu cei care isi iau cateva minute din timpul lor sa citeasca si sa comenteze la ce scriu eu, m-am gandit ca o fi vina mutatului in Germania si a Berlinului pentru ca am renuntat la placerea asta. Nu stiu daca o fi chiar asa, da’ mi-a venit ideea de a mai trece in revista ce altceva am mai pierdut pe drum si ce mi-a daruit in schimb viata noua din orasul asta.

Am pierdut dragostea neconditionata a unui caine

L-am pierdut pe Ricky in 14 martie 2018 si imi aduc aminte data asta pentru ca e ziua in care a murit si Stephen Hawking si pentru ca a fost ultimul zbor al Ryanair de la Berlin la Timisoara. A fost cumplit sa-l vad cum se chinuia si ce fel de “viata” ducea, asa ca am luat ingrata hotarare de a-l eutanasia. M-am mangaiat un pic cu gandul ca am facut tot posibilul sa il tin in viata atata timp si ca i-am salvat-o de cel putin 2-3 ori, apoi cu gandul ca doar exista si nu traia. Insa vinovatia isi strecoara si ea coada de fiecare data cand imi aduc aminte de drumul catre veterinar, dupa ce l-am spalat si l-am facut frumos, de stingerea luminii din ochii lui pentru totdeauna, de usurinta cu care n-a mai fost. Imi e dor de un suflet de animal care sa ne iubeasca pe toti neconditionat, asa cum numai animalele stiu, insa la cate am pe cap si la cate nevoi are un caine, n-as face decat sa imi adaug inca o responsabilitate in plus. Si nu e momentul acuma, iar Sotzu’ zice ca nu, dar sigur putem schimba asta 😀

Am castigat o viata de mama

Suna ciudat, dar am plecat din Romania cand inca nu ma dezmeticeam din noul meu rol si nu stiam cu ce se mananca “functia” de mama. Ada avea doar 5 luni si jumatate cand ne-am impachetat si-am plecat toti 4 la Berlin intr-o friguroasa zi de ianuarie. Nu ma simteam mama atunci si nici pentru urmatoarele luni, simteam ca mi s-a dat un copil de care sa am grija si pe care sa il iubesc asa cum n-am iubit pe nimeni in viata mea. Abia mai tarziu m-am simtit vrednica de titlul asta, iar cand am fost la prima sedinta cu parintii de la gradinita am simtit ca e botezul meu intr-ale mamiceniei :)) Ador sa fiu mama de copil prescolar si astept cu nerabdare sa inceapa scoala, sa putem in sfarsit palavragi despre de toate. Am inceput deja si discutiile “serioase” cu Ada ma umplu de fericire si satisfactie.

Am pierdut toamna romaneasca

OK, fie, din 4 ani de cand suntem aici, anul asta toamna a fost superba. Si totusi nu la fel de superba ca toamna din Timisoara. Am incercat sa le explic colegilor mei in ianuarie la cursul de germana, da’ n-ai cum sa explici senzatii, culori, lumini alora care nu stiu despre ce vorbesti. Sau poate ai cum, dar nu in germana :)) Pe vremea cand scriam regulat pe blog cred ca nu era an in care sa nu dedic un post toamnei, ei… nu ma pot opri, da’ mi-e dor.

Am castigat un oras verde

Doar daca ati fost vreodata la Berlin si l-ati vizitat pe indelete sau daca locuiti aici stiti CAT verde are Berlinul. Cate parcuri, paduri, pomi pe marginea drumurilor! In primavara, pe cand eram bine tinuti in casa, padurile si lacurile au fost refugiul nostru. Si cred ca daca le-am lua pe toate la rand, am putea petrece toate weekendurile dintr-un an printr-o padure, fara sa ne repetam.

Am pierdut zapada

Cel mai frumos cadou pe care ni l-ar putea face anul asta neobisnuit ar fi niste zapada. De aia care sa si stea, sa ramana macar o zi, sa avem timp de un om de zapada, de o bataie cu bulgari si poate si de o plimbare cu sania. N-avem sanie, da’ nu conteaza. Or avea vecinii si distractia ar fi mai mare. Unde mai pui ca nici n-avem unde calatori, deci zapada ne este complet refuzata. Eu tot sper. In 4 ani am avut cateva zile cu ninsoare doar in primul an si evident ca sperantele erau cat casa. Ne-au murit cate putin in fiecare an cand ne uitam pe geam si vedeam fulgii topindu-se pe asfalt.

Am castigat cultura fata in fata

Am mai zis, deci ma repet, Berlinul ma hraneste cu tot ce-mi pofteste inima din punct de vedere cultural. Nu si anul asta, si se simte, insa n-a fost si nici nu va fi mereu ca anul asta. Intalniri cu scriitori, musicaluri celebre, concerte, premiere, spectacole de toate felurile, expozitii, orice placere culturala ai avea, aici sigur o vei gasi. Si, mai mult, vei gasi si altii pasionati de aceleasi lucruri ca si tine, gata sa te insoteasca si sa impartaseasca bucuria cu tine.

Am pierdut timpul petrecut cu prietenii stabili

Oricine a emigrat si a lasat o viata in urma poate sa-mi dea dreptate cand spun ca relatiile lasate acasa sunt supuse unui test de rezistenta. Din multimea de prieteni pe care i-am avut in Timisoara si prin cateva orase din Romania, n-au rezistat decat foarte putine. Cele doua prietene bune din copilarie, cele doua prietene excelente dobandite datorita blogului, o prietena minunata de care m-am legat la un job, si cam atat. Ma refer strict la persoanele cu care vorbesc in mod regulat si exclud de aici familia. Din cand in cand imi mai scriu cu colege din facultate, cu alti oameni cunoscuti prin intermediul blogului, cu foste colege sau cu vecine de la bloc, mai vorbesc cu colegi de scoala generala care locuiesc si ei rasfirati prin Germania si cam atat. Sunt oameni care ma trag inapoi inspre viata de dinainte de Germania si care, dupa fiecare conversatie ma fac nostalgica, indiferent despre ce vorbim.

Am castigat amici de multe alte nationalitati

M-am legat sufleteste de multi oameni de aici, insa nu toate relatiile s-au dovedit a fi durabile. Oameni de toate natiile, din toate domeniile, dar cam toti doar amici, cu extrem de putine exceptii pe care ii pot numi prieteni cu adevarat. Inainte sa plecam, visam cu ochii deschisi la prietenii cu oameni din toate tarile lumii, fascinata fiind de culturile lor, de limbile vorbite. Inca sunt fascinata de ei si ador sa fiu in mijlocul unei adunari unde sa trec de la romana la engleza, apoi la germana si sa ma impotmolesc in franceza si in spaniola, desi ii invit pe ei sa vorbeasca pe limba lor, ca mie imi iese din creier doar germana cu care inca ma mai chinui.

As zice ca e un echilibru si ca poate anul asta se ia de emotiile mele, de amintiri si de doruri, da’ va trece. Toate trec…