I-am încălzit inima și ar fi vrut să mă plătească
Măi… am tot vorbit eu pe blog de chestiile faine de făcut și de văzut în Berlin, de cât de ofertant e din toate punctele de vedere, însă mai puțin despre latura lui periculoasă sau… deosebită. Când crezi că le-ai văzut pe toate și nimic nu te mai miră, mai stai oleacă și respiră că vine ceva de unde nu te aștepți și îți dai seama că totuși ÎNCĂ mai sunt lucruri care te opresc un pic din ce faci. Uite o idee de postări că sursa e inepuizabilă. Dar până să vorbim despre alții, să vă povestesc eu ce mi s-a întâmplat în tren marți, când mă întorceam de la gimnastică medicală.
Ca de obicei, în tren citesc. Nu răspund la telefon, nu scriu mesaje, nu scrollez pe Instagram sau Facebook, sunt eu cu personajele și povestea lor. Dimineața e de vis. Liniște ca într-o sală de lectură și mi s-a întâmplat de două ori să mă nimeresc cu alți cititori și eram patru oameni, doi de-o parte și doi de alta, toți cu cărțile deschise de parcă eram în ceva club. * insert warm & fuzzy feeling on the inside *
După-amiază, când mă întorc, e altă poveste. Toți sunt obosiți, vorbesc tare între ei sau la telefon, se uită la clipuri cu sonor tare, beau bere (în Berlin e voie să consumi alcool în spații publice), deci nu e ideal pentru cititori, dar se poate bloca tot vacarmul.
Ei, acum că v-am descris contextul, ajungem la ziua de ieri, ora aproape 18, trenul aproape gol, eu singură pe cele 4 scaune așezate față în față. La două stații după ce am urcat eu, se urcă si un nene rotofei, roșu la față de ziceai că sta să puște, sigur-sigurat abțiguit bine, cu multe papornițe, se așează în paralel cu mine pe rândul celălat de scaune. Îl aud că boscorodește pentru el și îl văd cu coada ochiului că se uită către mine. Scoate o onomatopee de încântare și continuă să mormăie. Nu îl ascultam ce zice, dar mi se pare că vorbește singur despre mine. Eu mă afund în carte că e interesant și îmi place, și după câteva stații, îl văd că se ridică și vine spre mine. Șoc și groază, încerc să ignor. Și numa’ se apleacă cu mâna întinsă către mine și îmi oferă 5 euro în timp ce mă laudă că sunt deșteaptă și că citesc. Continuă cu ‘lumea nu mai citește în ziua de azi’, abia vezi pe cineva cu cartea în mană. Eu în gândul meu în timp ce încercam să îmi revin din stupoare: ‘uhm, helloooo, nenea! Circulă dimineața cu trenul să vezi câtă lume citește.’ Și el cu banii întinși vrea să mă plătească pentru că citesc și ‘Es wärmt mein Herz’ să văd că oamenii citesc. Eu îi zic că nu pot accepta, mulțumesc, fac schimb de priviri cu tânărul care se așezase cu câteva minute înainte pe diagonală cu mine, zâmbește și el mirat, eu pierdută în gânduri și germană, dar după câteva NU-uri, încep să îl ignor. El se simte și lasă bancnota pe scaun lângă mine. I-am făcut poză la câteva minute după ce a plecat la locul lui.
Trece timpul, eu continui să citesc, el să mormăie pentru el și ajungem naibii la stația la care trebuia să cobor, dar nu doar eu, ci și el. Dacă cobora mai devreme voiam să îi dau bancnota, dar iată că nu am avut acest noroc. Și vine iar la mine, de data asta eram mai adunată și îi întind eu bancnota și îi spun că nu îmi trebuie bani și dacă nu și-i ia îi las pe scaun. Și dacă tot vrea să dea bani cuiva să îi dea oamenilor săraci, dar nu mie, că nu am nevoie de ei. În tot timpul ăsta, aveam spectatori, trei capete întoarse de pe scaunele din zona de biciclete. Am fost pașnică și prietenoasă, așa cum sunt în general cu dubioșii care mă abordează – rar se întâmplă, vă povestesc altă dată de țiganii care au venit la furat.
Și cu greu îi ia în timp ce începe să vorbească cum poate el și pe engleză că văzuse că titlul cărții mele era în engleză. Mă laudă în continuare, eu îi urez o zi bună și o întind rapid către celălalt capăt al vagonului să fiu mai aproape de ieșirea din gară. Mă amuză situația și îmi amintesc de celălat bătrân care mă agățase în stația de firobuz în Timișoara… Ce noroc am și eu la bărbați! :))