ILA 2024 – nu doar despre avioane

Sunt într-o continuă căutare de spectaculos, nemaivăzut, nemaiîncercat, rarissim, neobișnuit, original. Și această căutare se manifestă în bilete peste bilete la diverse evenimente, show-uri sau spectacole, parcuri, muzee sau experiențe. Nu e că nu vreau să pierd nimic, ci că mă interesează prea multe. Și nu doar pentru mine, ci în special pentru Ada. Vreau să iau de la orașul ăsta tot ce are de oferit și să mă îmbogățesc sufletește, cultural și intelectual. Și, Slavă Cerului, oferta e super generoasă. Doamne, câte ni s-au luat în pandemie, abia acum îmi dau seama. E weekend-ul și evenimentul. Și cum Ada a crescut, putem face o grămadă de lucruri noi și faine.

Duminică am fost pentru prima oară la ILA (Internationale Luft- und Raumfahrtausstellung), cel mai important eveniment aviatic din Germania, care are loc din 2 în 2 ani. Doar în weekend e deschis publicului și este întotdeauna sold out. Pentru că atrage nu doar cunoscătorii, curioșii și pe cei din domeniu, ci și familiile. În special familiile. Nu contează dacă copiii tai sunt fete sau băieți, bebeluși, toddleri sau adolescenți, familiile vin la ILA în haită, de la cel mai proaspăt bebeluș, până la cel mai bătrân bunic.

Eu am fost acolo pentru show-ul aerian în mod special. Sotzu’ cred că voia să o vadă pe Beluga și imensul Airbus A320… de la Emirates, iar Ada… ea nu știa ce o așteaptă.

Fară să mă documentez prea mult, eu speram să văd un spectacol aviatic așa cum văzusem în copilărie în Timișoara, de pe umerii tatălui meu. La final am fost puțin underwhelmed – și folosesc cuvântul ăsta că e mai bun decât ‘dezamăgită’, care ar fi prea dur, și sigur nu am fost dezamăgită – pentru că acel spectacol de când eram mică, dincolo de uimirea mea de copil, a livrat mai mult: avioane de război care zburau în sincron câte 2, 3 sau chiar 5, lăsând dâre colorate în urma lor. La ILA coregrafia simultană a cam lipsit, cu două-trei excepții, însă nu pot spune că nu a fost deloc impresionat. Aveam eu așteptări mai mari. Pozele nu-s reușite, oricât de performant ar fi telefonul și în parteneriat cu abilitățile și entuziasmul meu…

Și totuși, ca de obicei când emoțiile mă copleșesc, la zborul lui F35 Lockheed Martin mi-au dat lacrimile :)) Ada, consternată, nu înțelegea. I-am explicat că există atâtea lucruri pe lumea asta pe care oamenii le pot face, obiecte enorme, complicate, gigantice, super zgomotoase (cum era avionul ăla), lucruri mărețe care mă fac să mă simt microscopică. Unii oameni pot gândi și construi lucruri pe care majoritatea nu le pot concepe și toată această cunoaștere și abilitate, inovație și inginerie – magie pentru noi, necunoscătorii – pe mine mă emoționează până la lacrimi. Minunarea în fața măreției, recunoașterea ei oriunde și în orice formă s-ar reprezenta, la mine se manifestă printr-o emoție atât de puternică încât nu știu cum să o eliberez altfel decât prin lacrimi. Așa cum am plâns la concertul Bon Jovi când am auzit Bed of Roses sau la o finală de handbal când galeria a crezut atât de mult în echipă și a încurajat-o că până au terminat eu eram toată umflată la față. Nu știu dacă a înțeles, dar îi doresc să nu își piardă niciodată capacitatea de a se minuna în fața măreției.

Înainte de și printre reprezentațiile aeriene am intrat prin hangarele unde bubuia tehnologia și inovația. N-am înțeles aproape nimic din ce am văzut și timpul era prea scurt să zabovim.

Am urcat și în enormul avion și am văzut cum se călătorește ‘like a boss’, ne-am dus pe la toate avioanele expuse, am intrat pe unde coada era mai scurtă.

Forțele Armate ale Germaniei au adus multe exponate din artilerie, flota aviatică, tancuri, drone și alte obiecte pe care nu le înțeleg. Mi-a dat un sentimente de siguranță “în caz de ceva”.

Cea mai tare chestie mi s-a părut o activitate dedicată copiilor, ușor neobișnuită, aș spune eu, dar mega interesantă. Plimbându-ne de la avioane la avioane, am ajuns la un cort de armată unde nu era mare coada. Am intrat să vedem ce-i acolo și am dat peste o fetiță îndrumată de un doctor militar care intuba un manechin “rănit” întins pe o targă. Hopa! E cu doctori, I’m in. Ada s-a dus să vadă ce se întâmplă de cum a intrat în cort. Avea ochii cât cepele de curiozitate și eram sigură că vrea și ea să încerce. Și sincer, îmi doream în secret să vrea să încerce, pentru că mi se părea AȘA cool să poți face la 8 ani o intubare!!! În situații de genul, nu o presez și nici macar nu îi spun ‘du-te și fă și tu’, dar o întreb dacă ar vrea. În 90% din cazuri răspunsul e DA. La fetița care era în acțiune, manechinul a și ‘respirat’, însă la următorul copil și la Ada n-a mai respirat, că doctorul nu pusese bine perna de aer. Însă amândoi făcuseră procedura ca la carte.

Peste tot unde sunt evenimente dedicate adulților, copiii sunt incluși și există multe activități la care pot participa. Nu doar de asta, dar și pentru asta o ducem peste tot unde ne interesează pe noi pentru că e un fel de a o expune la diverse meserii, de a învăța despre lucruri peste care nu dă în fiecare zi. Mai târziu a urcat într-un tanc și a pus ceva întrebări, i s-au dat explicații, dar n-am fost înăuntru, deci nu prea știu ce a aflat. Nu zic că mi-aș dori să își aleagă o meserie în armată (sau poliție sau orice altceva pune viața în pericol), dar îmi doresc pentru ea să experimenteze cât de mult se poate. O să scriu un articol, cândva, despre cum mi-am dat eu seama recent ce meserie aș fi putut să am, cu mai multă ghidare și informare.

Fiecare ia din evenimente de genul asta ce îl interesează: poate unii au aflat răspunsuri la multe curiozități, alții și-au lecuit pasiunea pentru avioane, tancuri, elicoptere, alții doar au profitat de vremea frumoasă și au venit pentru spectacol. Sotzu’ e fericit că a văzut Beluga și măgăoaia de la Emirates. Eu am fost impresionată de spectacolul aerian (până la lacrimi :)) ) și de tot ce a experimentat Ada.