Mai aproape de “acasă” cu un liliac

Cred că sunt foarte puțini emigranți care ar putea răspunde cu un singur loc la intreabarea “ce înseamnă acasă?” pentru ei. Am întâlnit mulți pentru care “acasă” este și va rămâne România și traiul în altă țară e doar un mijloc de a câștiga mai bine, dar inima bate tot acolo, în timp ce dorul le sfâșie sufletul. Am întâlnit și români, de fapt, am unul chiar în casă, pentru care România nu mai înseamnă nimic și s-ar duce în vizită doar pentru că “trebuie”. Însă românii cu care am legat relații de prietenie sunt cei care numesc acasă și România și Berlinul. Eu sunt unul dintre ei. Iubesc Berlinul la fel cum iubesc Timișoara. Dacă în cazul ei e cu nostalgie și dor, în cazul lui e cu bucuria de întoarcere acasă din concedii.

Revenind la “acasă”, sâmbătă am adus un pic mai mult sentiment în grădina mea. Dacă anul trecut am nivelat totul, am pus gard nou și avem și gazon, anul ăsta vreau să o colorez. Soțul plănuiește să își facă o terasă pentru gratareală, în timp ce eu visez trandafiri și plante care să o facă frumoasă și cozy. Am început cu niște lalele aduse de la Amsterdam – din păcate narcisele și ghioceii aduși din România s-au oprit din crescut și înflorit din cauza temperaturii scăzute – și am continuat cu “sentimentul de acasă”: un liliac exact de aceeași culoare ca și cei din fața geamului din Timișoara și de la sat. Miroase de mă înnebunește și abia aștept să îl văd crescut.

Căutând să văd dacă am mai scris despre liliecii din viața mea, am descoperit că da, în 2011 am scris despre pomii copilăriei mele. Și ce coincidență că am făcut atunci referire la Marin Preda și salcamul lui pentru că fix în perioada asta citesc Adevărul ca o pradă, biografia romanțată a scriitorului. Și am subiliniat acest citat, deși tot fragmentul e frumos.

Ca mic update la acel articol, cireșul de la sat nu mai există. Am pus pe cineva să îl taie pentru că se îmbolnăvise tare și nu mai făcea cireșe. Plănuiam să fac o terasă acolo, însă nu s-a mai materializat. ????