Îmi place să cred că după moarte nu se termină totul. Cred în reîncarnare, deși e împotriva religiei mele. Oh, well nu despre religii vorbim în acest post. Oricum nu vorbim despre religie pe acest blog, în general. Îmi mai place să cred și că într-o viață anterioară am trăit în Franța și am vorbit franceza. Altfel nu-mi explic ce se întâmplă cu mine când o aud vorbită sau cântată. Nu-mi explic de ce simt Franța atât de familiară, atât de parte din mine.

Într-un fel mi-am făcut-o cu mâna mea, într-altul oricum trebuia făcută. Schimbarea numelui carevasăzică. Așa cum m-am tot lăudat pe-aici, nu mi-am schimbat complet numele, ci l-am adăugat pe-al soțului, astfel încât acuma m-aș integra numai bine în sânul poporului spaniol, mexican sau mai știu eu ce altă gintă vorbitoare de limba spaniolă.

Mereu când aud de vârsta de 30 de ani îmi aduc aminte de ce îmi spunea Nicoleta Drăgan când am cunoscut-o la București: „Întotdeauna mi-am dorit să am 30 ani. Mi se părea că e o vârstă atât de cool!”. Aveam cu 4-5 ani mai puțin, deci ziua de azi mi se părea îndepărtată bine. Nici măcar n-am făcut un efort să mă gândesc oare cum va fi, cum mă văd eu peste 5 ani, tipica și enervanta întrebare. Nu m-am văzut nici fără tată, nici fără mamă, nici măritată, nici la casa mea. Nu m-am văzut nicicum, la fel cum nu mă văd cumva nici peste alți 5 sau…