Dor de limba unei vieți anterioare

Îmi place să cred că după moarte nu se termină totul. Cred în reîncarnare, deși e împotriva religiei mele. Oh, well nu despre religii vorbim în acest post. Oricum nu vorbim despre religie pe acest blog, în general.

Îmi mai place să cred și că într-o viață anterioară am trăit în Franța și am vorbit franceza. Altfel nu-mi explic ce se întâmplă cu mine când o aud vorbită sau cântată. Nu-mi explic de ce simt Franța atât de familiară, atât de parte din mine.

Nu mai auzisem demult pe cineva vorbind franceză până să merg la Nu, eu nu regret nimic. E inexplicabil cum mă cuprinde o nostalgie, un chef de-a lăsa totul și de-a pleca în Franța. Când călătoresc într-o țară străină și se întâmplă să aud alți turiști vorbind-o, efectiv trag cu urechea. Opresc orice dialog pe care-l am și îi ascult. Nu pentru că mă interesează despre ce vorbesc oamenii aceia, pur și simplu savurez rezonanța cuvintelor, accentul, formularea frazelor. Mă surprinde de fiecare dată să redescopăr expresii auzite în facultate, amuzante, logice, construcții ale frazei cu o topică diferită de cea a limbii române. Și stau și-ascult și sunt fascinată.

Când am fost la Paris nu vă pot spune cât de încântată am fost să aud peste tot vorbindu-se în limba asta atât de dragă mie, să citesc peste tot scris în franceză, să vorbesc și eu și să mă fac înțeleasă.

Zilnic lucrez cu limba engleză și zilnic vorbesc romgleza ca și când m-aș fi născut vorbind-o. Mi-ar plăcea la nebunie să fac la fel cu franceza, dar fiind o limbă atât de pretențioasă și învechită, nu se mai folosește cum se folosea în vremurile de odinioara. Și mie îmi pare un picuț rău.