Nu sunt destul de buna

Se prea poate ca multi dintre noi sa isi spuna constant ca nu sunt destul de buni pentru diverse lucruri: pentru joburi, pentru cei/cele de care se indragostesc, pentru a reusi in viata. Se poate si ca altii sa aiba foarte multa incredere in ei/ele insisi/insele si sa aiba impresia ca totul li se cuvine si se simt nedreptatiti cand nu obtin ce-si doresc. Mai sunt si cei care nu se gandesc ca sunt sau nu sunt destul de buni pentru un anume ceva si se resemneaza foarte repede sau dupa un anumit timp ca asta e, viata merge mai departe, nu plangem dupa laptele varsat.

Din ultima categorie fac eu parte. Nu cred ca mi-am spus vreodata in viata ca nu sunt destul de buna pentru ceva. Sau, daca mi-am spus, nu am crezut cu adevarat si mi-am revenit imediat din suparare. Mi-am spus ca cineva e mai bun ca mine, e mai calificat, are mai multe cunostinte, asta e… mai incerc. Sau nu… depinde. Cred ca orice imi propun sa realizez si conteaza mult pentru mine, intr-un fel sau altul il obtin. Nu spun asta sub forma de lauda, o spun doar ca pe un fapt.

INSA!

Exista o singura imprejuarare si un singur rol in care simt ca nu sunt destul de buna. In care simt cum vinovatia ma bantuie seara cand ma duc la culcare, dimineata cand sunt singura cu gandurile mele. Am multe momente in care simt ca nu sunt destul de buna ca mamă. In mine se da o lupta continua intre ce permit si ce limitez, cat explic si cat impun, sunt buna?, sunt rea?, cat de mult o sa-mi “stric” copilul, pentru ca nu va amagiti ca vreunul dintre noi nu va avea nici un impact negativ in vietile copiilor nostri. Oricate reguli de parenting am respecta, oricat de buni am avea impresia ca suntem, toti vom gresi cu ceva, nu va faceti iluzii ca nu se va intampla. Probabil copiii nostri ne vor spune la un moment dat unde gresim, poate ne vom da seama singuri unde am gresit. Mi-a spus un fost coleg la un moment dat: “Every parent fucks up his kids in a way or another!” si de atunci ma tot gandesc la asta. Intr-un fel sau altul ne punem amprenta negativa asupra lor. Chiar si cand incercam sa facem totul ca la carte. Chiar si binele ii poate strica.

Incerc sa fac totul un pic altfel decat faceau ai mei, ma straduiesc sa educ si prin vorba buna si prin exemplu si prin cearta si prin amenintari. Nu sunt mandra, dar copiii sunt diferiti si nu exista o reteta universala pentru toti. Copilul meu abia la o zi dupa o discutie serioasa si dupa ce se enerveaza, pricepe ce am vrut sa spun. Si dau atatea explicatii ca o exasperez. Incerc sa mangai si cand sunt suparata, sa nu-i refuz iubirea in nici un fel, sa creez amintiri, sa pun mai presus de orice comunicarea, sa ii explic de ce nu e bine ceva, de ce e bine altceva, de ce reactionez cum reactionez si de ce nu ii dau voie. Am incredere ca macar un pic din ce ii vorbesc ajunge unde trebuie. Imi doresc, mai presus de tot, sa aiba incredere sa imi spuna orice, chiar daca ma supar si reactionez exploziv, dar sa stie ca mereu sunt langa ea. (cu alte cuvinte relatia dintre mine si tatal meu) Imi doresc, de asemenea, sa nu devina o nesimtita si o badarana, de asta insist cu bunele maniere. Stiu ca nu se mai practica sa ii spui copilului “trebuie”, sa nu il corectezi, dar eu o fac. Daca termenul de no-nosense mom va e mai cunoscut, ala ma caracterizeaza 100%. Poate din cauza conflictului care se da in mine, poate pentru ca totusi ii sunt recunoscatoare mamei mele pentru educatia pe care mi-a dat-o, poate pentru ca sunt prea severa. Poate din toate motivele astea.

Si ma macina ca nu sunt o mama destul de buna. Uneori sunt si Ada imi spune, alteori eu cred ca nu sunt, dar ea tot imi spune ca sunt cea mai buna mama din lume si ca ma iubeste. Ma critica si imi reproseaza si ii spun mereu ca apreciez cand o face, desi nu-mi pica bine, dar e foarte ok sa isi exprime sentimentele. O laud chiar si cand obtine ce isi doreste, impotriva regulilor mele, dar fara sa le incalce (un exemplu ar fi cand m-a intrebat daca poate sa-si dea sosetele jos. I-am spus ca poate, daca sta pe canapea si nu umbla pe parchet cu picioarele goale. N-a umblat, dar tot a ajuns la mine. Cum? Facandu-si drum pe sus, pe scaune, pe canapea si aterizand in fata mea pe covor – foarte impresionata am fost!)

Sper sa ma vindec de vinovatie, sper sa vad roadele educatiei pe care incerc sa i-o dau si sper din tot sufletul sa imi mai domolesc temperametul.

credit foto Kinga Cichewicz