Nu sunt destul de buna
Se prea poate ca multi dintre noi sa isi spuna constant ca nu sunt destul de buni pentru diverse lucruri: pentru joburi, pentru cei/cele de care se indragostesc, pentru a reusi in viata. Se poate si ca altii sa aiba foarte multa incredere in ei/ele insisi/insele si sa aiba impresia ca totul li se cuvine si se simt nedreptatiti cand nu obtin ce-si doresc. Mai sunt si cei care nu se gandesc ca sunt sau nu sunt destul de buni pentru un anume ceva si se resemneaza foarte repede sau dupa un anumit timp ca asta e, viata merge mai departe, nu plangem dupa laptele varsat.
Din ultima categorie fac eu parte. Nu cred ca mi-am spus vreodata in viata ca nu sunt destul de buna pentru ceva. Sau, daca mi-am spus, nu am crezut cu adevarat si mi-am revenit imediat din suparare. Mi-am spus ca cineva e mai bun ca mine, e mai calificat, are mai multe cunostinte, asta e… mai incerc. Sau nu… depinde. Cred ca orice imi propun sa realizez si conteaza mult pentru mine, intr-un fel sau altul il obtin. Nu spun asta sub forma de lauda, o spun doar ca pe un fapt.
INSA!
Exista o singura imprejuarare si un singur rol in care simt ca nu sunt destul de buna. In care simt cum vinovatia ma bantuie seara cand ma duc la culcare, dimineata cand sunt singura cu gandurile mele. Am multe momente in care simt ca nu sunt destul de buna ca mamă. In mine se da o lupta continua intre ce permit si ce limitez, cat explic si cat impun, sunt buna?, sunt rea?, cat de mult o sa-mi “stric” copilul, pentru ca nu va amagiti ca vreunul dintre noi nu va avea nici un impact negativ in vietile copiilor nostri. Oricate reguli de parenting am respecta, oricat de buni am avea impresia ca suntem, toti vom gresi cu ceva, nu va faceti iluzii ca nu se va intampla. Probabil copiii nostri ne vor spune la un moment dat unde gresim, poate ne vom da seama singuri unde am gresit. Mi-a spus un fost coleg la un moment dat: “Every parent fucks up his kids in a way or another!” si de atunci ma tot gandesc la asta. Intr-un fel sau altul ne punem amprenta negativa asupra lor. Chiar si cand incercam sa facem totul ca la carte. Chiar si binele ii poate strica.
Incerc sa fac totul un pic altfel decat faceau ai mei, ma straduiesc sa educ si prin vorba buna si prin exemplu si prin cearta si prin amenintari. Nu sunt mandra, dar copiii sunt diferiti si nu exista o reteta universala pentru toti. Copilul meu abia la o zi dupa o discutie serioasa si dupa ce se enerveaza, pricepe ce am vrut sa spun. Si dau atatea explicatii ca o exasperez. Incerc sa mangai si cand sunt suparata, sa nu-i refuz iubirea in nici un fel, sa creez amintiri, sa pun mai presus de orice comunicarea, sa ii explic de ce nu e bine ceva, de ce e bine altceva, de ce reactionez cum reactionez si de ce nu ii dau voie. Am incredere ca macar un pic din ce ii vorbesc ajunge unde trebuie. Imi doresc, mai presus de tot, sa aiba incredere sa imi spuna orice, chiar daca ma supar si reactionez exploziv, dar sa stie ca mereu sunt langa ea. (cu alte cuvinte relatia dintre mine si tatal meu) Imi doresc, de asemenea, sa nu devina o nesimtita si o badarana, de asta insist cu bunele maniere. Stiu ca nu se mai practica sa ii spui copilului “trebuie”, sa nu il corectezi, dar eu o fac. Daca termenul de no-nosense mom va e mai cunoscut, ala ma caracterizeaza 100%. Poate din cauza conflictului care se da in mine, poate pentru ca totusi ii sunt recunoscatoare mamei mele pentru educatia pe care mi-a dat-o, poate pentru ca sunt prea severa. Poate din toate motivele astea.
Si ma macina ca nu sunt o mama destul de buna. Uneori sunt si Ada imi spune, alteori eu cred ca nu sunt, dar ea tot imi spune ca sunt cea mai buna mama din lume si ca ma iubeste. Ma critica si imi reproseaza si ii spun mereu ca apreciez cand o face, desi nu-mi pica bine, dar e foarte ok sa isi exprime sentimentele. O laud chiar si cand obtine ce isi doreste, impotriva regulilor mele, dar fara sa le incalce (un exemplu ar fi cand m-a intrebat daca poate sa-si dea sosetele jos. I-am spus ca poate, daca sta pe canapea si nu umbla pe parchet cu picioarele goale. N-a umblat, dar tot a ajuns la mine. Cum? Facandu-si drum pe sus, pe scaune, pe canapea si aterizand in fata mea pe covor – foarte impresionata am fost!)
Sper sa ma vindec de vinovatie, sper sa vad roadele educatiei pe care incerc sa i-o dau si sper din tot sufletul sa imi mai domolesc temperametul.
credit foto Kinga Cichewicz
Cand vin bebelusii ar trebui sa aiaba un manual cu instructiuni. Educarea unui cooil in vremurile astea mi se pare mult mai cmplicata decat acum cateva decenii. De aceea exista atat de multe indoieli cu privire la modul de a face fata cresterii lor, diferite de cele ale mamelor si bunicilor noastre.
e mai complicata pentru ca acum ne preocupa si educatia lor psihologica, avem acces la mai multa informatie si ce se potrivea acum 10 ani, clar nu mai pusca in totalitate cu ce facem noi azi.
din pacate sunt inca foarte multi parinti care prefera stilul “old school” in totalitate si inca mai sunt copii batuti si traumatizati in toate felurile posibile. 🙁
Pentru un copil, în fiecare etapă a vieții, mama este bună sau nu, în funcție de așteptările lui de moment.
Exceptând cazurile patologige, toate mamele sunt bune și vor binele copilului.
Important este să nu fie cloști și să-i sufoce.
closca nu sunt in nici un caz. insa sunt obsedata de control si chiar si cand ii dau frau liber, sunt pe urmele ei :))
o sa-mi fie greu in adolescenta ei, cred. sau cine stie?
M-am regasit in articolul tau. Si eu am dubii uneori legate de mine, fac tot ce pot insa am sentimentul ca mai si gresesc. Cred ca simplul fapt ca ne preocupam atata de asta ne face mame bune.
mi-a mai spus asta cineva 🙂
Suntem oameni si la finalul fiecărei zile e important să tragem linie și să ne dăm seama că fiecare are propria lui ,,definiție” pentru ,,suficient de bun” și oricât de mult ne-am chinui, dacă noi nu suntem muțumiți de ceea ce facem, o să atragem această negativitate asupra noastră și mai târziu a celor din jurul nostru. Poate că cel mai important este să fii bine cu tine, oferind celor din jurul tău atât cât poți, fără să uiți de grija față de propria persoană.
Ana-Maria a scris pe blog despre Cine ești când se trage cortina?
probabil noi astia care ne judecam prea aspru ar trebui sa fim mai blanzi cu noi insine. 🙂
Important este sa fii bine cu tine însați, să îi oferi un exemplu frumos, ca să zic așa. Fetița mea a învățat la grădiniță un cântec “Acesta e tata, bun și serios / Aceasta e mama, exemplu frumos …” Bunica mea de 85 de ani îl știe și ea din copilărie, uite că valorile rămân peste timp. Stilurile de parenting diferă de la o generație la alta, evităm greșelile părinților noștri, timpul petrecut împreună este extrem de prețios și de greu de obținut în secolul vitezei etc. Succes in aventura asta și încredere în fetița ta.
desi incerc sa evit greselile parintilor mei, de multe ori ma vad reactionand la fel. uneori ma opresc, alteori sunt prea “turata” ca sa ma mai opresc.
si cand ne calmam, discutam si ii cer iertare pentru iesirea mea si ii spun ca nu e ok ce am facut.
Referitor la vorbele colegului tau, mi-a ramas un poem in minte dintr-unul din episoadele Criminal minds.
They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.
But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.
Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don’t have any kids yourself.
(Philip Larkin)
oh, versurile astea pica la fix.
merci 🙂
La fel si la mine. But I try 🙂 poate copilul meu o iesi mai bine
Don’t worry, esti destul de buna 😉
Eu nu ma mai stresez cu din astea, ca ma apuca toate cele. Daca ai locui cu mine, probabil ai zice ca-s buna pentru titlul de mama anului. Ca lucrez de acasa, deci is bot in bot cu fie-mea non-stop. Ma joc cu ea, gatim, ne giugiulim. iti garantez ca nu sunt mama anului insa, ca ma mai scoate din sarite si o cert, ca poate nu o hranesc mereu cu cele mai bune chestii, poate nu sunt mereu disponibila sa ma joc etc.
Atat timp cat copilul se dezvolta frumos, cat se uita la tine cu dragoste si RELAXARE, esti un parinte bun.
Dojo a scris pe blog despre Cazurile de COVID sunt numeroase si eu imi trimit copilul la scoala. Sunt nebuna?
vai… eu de cand sunt angajata, Ada plange aproape in fiecare zi dupa mine cand se trezeste.
si ii face viata cam grea Sotzului pentru ca nimic nu e bine, hainele o dor, caciula nu sta bine… orice ii merge prost. 🙁 mi se rupe inima cand ma suna si o aud cum plange. Facem videocall si se linisteste ca ii distrag atentia cu diverse chestii de prin birou.
Dar sufera, chiar si la 4 luni dupa ce m-am angajat tot sufera ca nu o mai duc eu la gradinita si nu o mai iau si nu mai facem atatea chestii impreuna.
Fiecare copil este o lume. Eu personal nu cred in retete care functioneaza in cazul oricarui copil.
Este clar ca ar fi bine sa-i ajutam sa aiba cat mai multa incredere in ei. O nemtoaica psiholog mi-a povestit ca a remarcat ca noi, femeile care provenim dintr-un sistem opresiv avem toata viata probleme cu felul in care ne raportam la feminitatea noastra. Cu alte cuvinte, nu stim sa ne punem in valoare feminitatea, nu avem incredere in noi ca femei pentru ca nici noi la randul nostru n-am avut de la cine invata (lupta zilnica a mamelor noastre pentru cele ale traiului n-a mai lasat loc si pentru altceva).
Pe de alta parte, este imposibil sa ne imaginam cum va arata lumea in care vor trai copiii nostri. Tind sa cred ca lor le va fi mai greu decat ne-a fost noua sa-si gaseasca locul lor in aceasta lume. Lucrurile se schimba deja sub ochii nostri: joburile pe perioada nedeterminata se reduc in fiecare an.
Ceea ce ma ingrijoreaza insa cel mai mult este lipsa de rezistenta a copiilor si tinerilor din Germania la provocarile obisnuite ale vietii. Desi duc o viata mult mai usoara decat copiii din Romania (sau poate tocmai de aceea), cei de aici sunt ca niste flori plapande si orice fleac ii arunca in depresie. Chiar in liceele de renume marihuana nu le e deloc straina pentru ca “e prea mult stres”. In scolile copiilor mei au fost doua cazuri de sinucidere.
Nici copilaria sau tineretea noastra nu au fost usoare, dar parca generatia noastra nu a capitulat asa usor.
Numai bine
sa stii ca si pe mine ma mira si un pic ma infricoseaza diferentele dintre generatia asta si a noastra.
Nu pot sa imi dau seama cat de diferiti sunt tinerii din Germania fata de cei din Romania, insa cred si eu ca exista o anumita diferenta si nu una pozitiva.
Am auzit la un moment dat intr-un stand-up comedy cum facea o tipa misto de tinerii din ziua de azi ca in loc sa se distreze si sa isi traiasca tineretea, tot ce fac e sa se simta ofensati din diverse motive. Si ii dau dreptate. Cel putin in Germania, am cunostinte printre persoane cu 10-15 ani mai tinere si din tot ce vorbesc cu ei se ajunge cuma la o revolta impotriva a ceva ce nu se pliaza pe “corect politic”. nu zic ca e gresit sa militezi sau sa incerci sa schimbi mentalitati inca din tinerete, da’ parca toata existenta lor e centrata pe asta si toate frustrarile adunate le impacteaza viata intr-un mod negativ.