Timp de mai bine de 20 şi ceva de ani, sufrageria mea a avut aceeaşi mobilă. A fost aranjată şi mutată în toate combinaţiile posibile şi pe toţi pereţii din cameră. Cu foarte mici exceptii (un birou şi-o canapea), nici o altă piesă de mobilier n-a trecut pragul acestei camere. Îmi amintesc perfect ziua în care am venit acasă de la grădiniţă (trebuie să fi avut 5 sau 6 ani) şi ai mei montau de zor dulapurile. Era într-o  sâmbătă însorită de vară când trebuiau să vină după mine până la ora 12, dar m-au uitat acolo, că se luaseră cu treaba. Din fericire, am adormit, deşi de foarte puţine…

De fapt, n-am văzut prea multe răsărituri, punct. Le pot număra pe degetele de la o mână, atât de puţine au fost. Puţine şi târzii. Poate pentru că nu-s un om al mării, poate pentru că, deşi-s matinală, nu-s suficient de matinală, poate sunt prea departe de mare sau de munte şi m-am obişnuit ca soarele să răsară de după blocul din faţa geamului, nu din Pământ.

Cred că fiecare dintre noi are un anumit pitic când vine vorba de locul în care trăieşte, fie el apartamentul propriu, garsoniera închiriată sau casa părinţilor. Fiecăruia îi place ba un fotoliu, ba vana din baie, ba salteaua din dormitor, ba oglinda mare din hol… desigur, astea nu-s locuri, sunt obiecte, dar fără ele, acele locuri n-ar fi speciale. Şi de ce-s locurile astea speciale? Pentru că ne oferă senzaţii şi percepţii diferite. Dacă bei cafeaua şi citeşti ziarul pe un scaun incomod, nu te poţi bucura de nicicare pentru că eşti conştient de disconfort. Dacă n-ai o vană (sau cadă, pentru non-timişoreni), nu te poţi relaxa cu o baie…