Lăsați copiii să facă afaceri

Susțin copiii afaceriști în primul rând pentru că am fost și eu unul, în al doilea rând pentru că sunt convinsă că astfel de porniri sunt benefice pentru ei.

Sunt sigură că sunteți la curent cu isteria brățărilor din cauciucuri colorate ce le acaparează timpul liber cât mai multor copii. Chiar nu cred că mai există cineva în România care n-a intrat în contact cu brățările astea. Săptămâna trecută am cumpărat și eu două, mai mult pentru a-i face o bucurie și pentru a o încuraja pe Maia, fetița unui coleg de-al meu. Mă bucur de parcă ar fi vorba de copiii mei când ne povestește cum fetița și băiatul lui „și-au deschis magazin” în fața casei și vând brătări colorate vecinilor. Iar de când a început școala, afacerea e în floare.

Când eram eu prin gimnaziu, eram și eu un pui de afacerist.

Pe vremea revistelor Popcorn și Bravo, eu aveam (încă am) o verișoară în Germania, care îmi trimitea reviste care la noi nu se găseau. Vă închipuiți câte postere noi și unice încăpeau pe mâna mea? Zeci. Vindeam postere la școala uneori la prețul revistei, doar că, ghinion, n-aveai de unde s-o cumperi. Așa că dacă ți-i doreai pe Take That, N’Sync, Mr. President sau Caught in the Act pe pereți, scoteai banul. Iar dacă posterul era dublu, adică aceeași formație pe ambele părți, că aveam și de-alea, te și costa dublu. V-am spus, afaceristă.

Apoi, când au apărut CD-urile și nu toată lumea avea și un CD player, las’ pe Andreea că te rezolvă. Nu că eu aș fi avut CD player, da’ de unde. Aveau o prietenă și văru-miu. Și văru-miu mai avea și primul album Spice Girls, album pe care România abia îl pupa. Am înregistrat la casete că nu le-am mai ținut șirul. Și-acum îmi aduc aminte că vindeam o casetă cu 6000 de lei. Scandalul de acasă era nesemnificativ, când băgam mâna în buzunar și simțeam bancnotele acolo.

Am trecut și eu printr-o modă a brățărilor, atâta doar că erau din ațe. M-a învățat o colegă în tabăra de la Poieni Strâmbu din clasa a 6-a. De la modelul simplu am ajuns să învăț modele mai complicate, în X, în romb, cu gaură la mijloc, în V. Unde mai pui că aveam și ațe fenomenale de la mama mea de la fabrică, deci aveam și materie primă unică.

Îmi aduc aminte cu drag de vremurile alea și mă bucur pentru fiecare copil care face ceva cu mânuțele lui și vrea să-și vadă munca apreciată și remunerată. Chiar dacă strânge bani pentru prostioare, nu contează, are un scop. În copiii ăștia am încredere că nu vor deveni niște pierde-vară, ci se vor baza mereu pe propriile puteri. Copii care nu așteaptă totul de la părinți, care nu se bazează că mama și tata îi vor purta pe brațe până termină facultatea. Așa că dacă băiatul sau fata voastră intră în afaceri la 7-8-9 ani, lăsați-l și încurajați-l. Îi faceți un bine. Și nu că m-aș pricepe la parenting, dar îmi ajunge experiența proprie ca să depun mărturie.

7 Comments

  • Ioana

    Ce dragut 🙂 Si eu am avut spirit intreprinzator, proiectam, impreuna cu o prietena, diafilme pe bani.
    Si sunt total de acord ca micutii trebuie incurajati in orice initiativa de acest gen. De curand am cumparat de la magazinul de cartier, adica de pe taraba improvizata pe o scandura in fata casei, 2 scoici a 50 de bani bucata si o minge de ping pong cu 1 leu 🙂

  • Oana's Books

    Mă distrează să văd și la lucru cum copiii sunt preocupați de așa ceva. Când am întrebat un băiețel de 5 ani de ce face schimburi și afaceri cu colegii, pentru ce strânge banii… mi-a răspuns că pentru popcorn, că mama i-a zis clar că dacă uneori vrea să mănânce prostioare, le va mânca pe banii lui 🙂

  • madlen

    Acesti copii sunt un viitor credibil, parintii lor fiind extraordinari! Generatia mea (mediul in care am copilarit) era diferita; nu aveam astfel de practici, nu aveam ghidaj. Dupa revolutie o singura colega (cu parintii dezghetati) vindea in fata blocului vata de zahar pe bat si busuioc de la tara si cu totii o priveam ca pe-un martian. Pot sa zic ca de vreo 10 ani am prins curaj antreprenorial (eu, familia mea, parte din fostii colegi).
    Insa nu stiu despre ce bratari vorbesti.

  • Aniela Deby

    Si eu am fost afacerista. Dar niciodata nu m-am priceput sa-mi fac bratari. Eram fana Popocorn, BravoGirl,revistele astea erau atunci pe primul loc si nu facebook-ul. Dar eu vindeam teme. Da, le faceam temele altora pe bani, ii puneam la plata daca voiau o freza noua, la fel si cu fetitele. De asta am ajuns eu hairstylist. Mi-a placut prea mult cand eram copil, dar acum nici prin cap nu-mi trece sa mai tund si sa vopsesc. Am ramas cu cursul. Eu cred ca sunt singura tipa care n-a atins bratarile alea despre care se vorbeste si la televizor si le gasesti in orice reclama. Nu stiu de ce, dar nu ma atrag.

  • lala

    Afacerista, nu gluma :))
    Acum mi-am amintit ca eram in anul I de facultate si ai mei imi trimiteau foooooarte multe conserve (primeau de la lucru, in loc de bonuri de masa), cum nu aveam ce sa fac cu atatea, am pus afis pe usa si le-am dat la juma de pret. S-au vandut foarte repede.
    Sora mea ii ajuta pe alti colegi la matematica pe bani.

  • Adrian Nechita

    Yup, total de acord cu acest articol. Mă bucur foarte mult că ai mei m-au încurajat în proiectele pe care le-am început și așa am reușit să am un venit destul de măricel încă de la 16 ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge