Oricât de urât ar suna asta. Dar dacă sunteţi puţin sinceri cu voi, veţi recunoaşte că nici pe voi nu vă impresionează toate veştile care vă anunţă o moarte. Ok, ne pare rău, ne intristează poate pe moment, însă foarte puţine sunt cele care chiar ne marchează, ne impresionează sau ne şochează. Şi cum moartea a devenit subiect multiplu de ştire zilnică, ne-am desenzibilizat şi abia abia mai ajunge ceva la coarda noastră sensibilă.

Nu e prima dată când se întâmplă, dar se pare că nu mă învaț minte odată. 🙁 Cineva m-a rugat să scriu despre un eveniment care s-a întâmplat ieri, însă am amânat atât de mult până a trecut. O scuză ar fi că sunt răcită cobză și că nu mi-am folosit laptopul decât pentru a mă uita la seriale. Însă n-o voi folosi, că mailul și comunicatul de presă sunt in inboxul meu de la începutul săptămânii.

În urma articolului de pe adevărul.ro am primit un mail care m-a supărat foarte tare şi m-a încărcat şi mai mult cu nervi împotriva sistemului. Nu pentru că expeditoarea lui îmi imputa ceva mie, dimpotrivă, se identifica cu deznădejdea mea, căuta un sfat, o ureche care să îi asculte durerea şi poate o soluţie la care ea nu s-a gândit. I-am cerut permisiunea de a posta pe blog fragmente din mailul ei şi pentru că biata femeie mi-a permis, împărtăşesc şi cu voi infernul prin care trece. Şi sunt sigură că nu e singura în situaţia ei, însă mulţi aleg să tacă din gură şi să nu facă nimic. Rusine…

Aşa cum am mai amintit pe ici pe colo în vreun post sau altul, I’m seeing someone (ştiţi voi, aşa cum se încurajează americanii prin filme, când au necazuri sau greutaţi they should see someone).  Nu-i un secret pentru nimeni faptul că am câte necazuri, griji şi neplăceri pot duce şi cum am mai izbucnit şi pe blog şi prin viaţa privată, mi-am dat seama că am nevoie de ajutor.