Prima dată când s-a întâmplat, am tăcut mâlc, n-am spus nimănui, m-am plâns doar lui Iubi și am ciripit ceva pe la lucru (suficient de încet să nu mă audă toată lumea). Am trăit cu remușcările, m-am gândit la prima mea victimă, auzeam foarte clar în minte sunetul trupului ei strivit sub roată, după care am mai uitat. Îmi aminteam din când în când, mi se strângea inima și îmi luam gândul numai pentru a nu mă tortura singură.

În urmă cu ceva timp, am primit două mailuri despre al căror conținut am tot amânat să scriu. Însă azi, îi aduc pe blog, să-i cunoșteți, pe cei doi oameni despre care scrie în ele. Dacă unul e poate mai cunoscut în blogosferă, pentru că-i blogger, al doilea are mari șanse să rămână un necunoscut, dacă nu îi promovăm povestea.

Chiar dacă am scris ieri pe Facebook un status care a fost share-uit de 56 de ori, ce e scris pe Facebook azi e, mâine nu. Însă ce e scris pe blog şi optimizat pentru motoarele de căutare, apăi acolo rămâane. Scriam ieri despre păţania unui coleg cu o pensiune de la Clisura Dunării. Pensiunea Ancora, să dăm nume şi linkuri, ca să ştim despre ce vorbim (nu contează că îi facem trafic, măcar să afle lumea unde n-ar trebui să se ducă).

Stau de câteva clipe în fața foii albe de Word și nu găsesc nici un titlu pentru postul ăsta. Pentru că e absurd, e de neconceput, e incredibil subiectul lui. Cum să scrii, mai bine zis, ce să scrii despre moartea unei fete de 25 de ani? Și nu a unei fete bolnave cronic, ci a unei fete în care viața pulsa puternic cu doar o lună și jumătate în urmă. Nu-i așa că-i imposibil de crezut așa ceva? Eu mă tot chinui s-o fac și nu-mi iese. Nu pot să cred că Adelina a murit.