Oare o fi ultima oară?

Cred că ar trebui să pun un avertisment undeva pe blogul ăsta, să știe lumea (cei cărora le pasă, mai ales) că dacă trec mai mult de 3 zile și eu nu scriu nimic și nici n-am anunțat că plec pe undeva, ceva destul de grav sau important s-a întâmplat. N-am scris de o săptămână, deși nu toate astea 7 zile au fost grele.

Greul (am vrut să scriu „coșmarul”, dar norocul nostru a fost că n-a devenit unul) a început duminică noaptea, când Ricky a început o serie nouă de crize de epilepsie. Ultimul episod de genul, mult mai soft, a fost anul trecut pe 14 iulie, când a făcut „doar” 3 sau 4 crize într-o noapte. A mers bine cu doza de fenobarbital recomandată de medicul veterinar până duminică. N-a prea fost în apele lui de sâmbătă, dar credeam că-i ceva durere de-a bătrâneții, că la 12 ani nu-i tocmai tânăr.

Doar că duminică noaptea a făcut 7 (șapte!!!)  crize îngrozitoare, unele mai lungi (15-20 secunde), altele mai scurte (5-10 secunde). Săream din pat ca electrocutați de fiecare dată când auzeam că începe. Frecvența era de o dată la două ore, apoi o dată la o oră, să ajungă să se repete chiar și la jumătate de oră. Luni dimineață l-a dus Sotzu’ la vet, i-a făcut injecții, analize, i-a mărit doza de fenobarbital, a venit acasă. Cum a intrat pe ușă, cum a început să se zbată în chinurile crizei. Și a continuat de câteva ori, nici nu mai știu câte crize a făcut luni, cred că vreo 6 în timpul zilei. Spre seară l-a dus iarăși la cabinet, i-a dat propofol și diazepam, l-a ținut vreo două ore adormit, l-a adus acasă pe la 7 seara, la 23:30 criză din nou.

Eram disperați pentru că medicul ne spusese că nu era deloc bine că făcuse atâtea crize într-un timp așa de scurt, darămite că a făcut una chiar după ce-a fost burdușit cu atatea medicamente. În noapte dinspre luni spre marți a mai făcut 4 crize, unele chiar mai urâte decât cele de până atunci. Spre deosebire de Sotz, care se gândea că îl duce la ultima lui plimbare și își făcea curaj să accepte că trebuie să ascultăm sfatul medicului și să-l eutanasiem, eu am prins curaj când am văzut că numărul lor se reduce. În plus, nu apucasem să-i dăm decât de două ori fenobarbital, iar eu până acuma am încredere mare în puterile lui. Marți dimineața, de la 5:50 și până la 11:30 nu mai făcuse nici o criză, erau deja 6 ore distanță între ele. Iar de marți și până azi n-a mai făcut deloc.

Totuși e foarte amețit și foarte dezechilibrat, mai râdem de el (acum ne vine să râdem, că până acum aveam niște fețe de înmormântare) și îl întrebăm cât a băut de nu se mai poate ține pe picioare. Acum mă îngrijorează lăbuța stângă din față pentru că în seara cu anestezia și-a smuls perfuzia din venă și s-a cam umflat. Nu-mi place deloc cum arată, plus că îl doare de îl apucă gemutul. Să nu mai zic că nu prea poate păși pe lăbuță. Diseară merge iarăși la vet, deși îl dăm cu unguent și ia prednison pentru durerea asta.

În rest, mănâncă, bea apă, face pipi și caca normal… La analize i-a ieșit că ficatul e cam distrus de la fenobarbital, dar am primit niște hepatoproteice și sperăm să se repare cât de cât.

Am pierdut șirul vieților lui Ricky, iar fiecare episod de-ăsta pare a fi ultimul. Nu mă prea pot împăca cu ideea eutanasierii când îl văd câtă voință are să se ridice de pe jos, deși abia se poate ține pe picioare. Când văd că toate celelalte funcții le îndeplinește cum trebuie. Nu vreau să cedez încă în fața tumorii ăsteia nesuferite care o să mi-l ia la un moment dat. Atâta timp cât îl mai pot ajuta și mai pot face ceva pentru el să rămână în viață, n-o să mă dau înapoi de la nimic. Sunt în urmă cu somnul, lucrez de acasă, să-l pot supraveghea, iar de Ada am și uitat zilele astea, atât de amărâtă am fost.

Acum suntem bine, dar încep să-mi pierd speranța că vom fi împreună pentru mult timp de acum înainte.

13 Comments

  • Vali

    In octombrie a trebuit sa iau si eu decizia de a accepta eutanasia. Dupa 15 ani, la fel, crize cum le descrii tu. Chestia nasoala este ca dupa ce au inceput crizele astea, totul a luat-o razna si a dat in altele si altele si altele.
    Stiu, 15 ani este destul, a fost membru deplin al familiei si decizia nu e asa usoara. nici dupa, nu e asa usor. dar, e cel mai sanatos pentru toti. Eu totusi, sper sa, mai fie langa voi cativa ani buni.

    • Tomata

      15 ani e o viata lunga pentru un catel. si 12 e lunga, cand ma gandesc ca primul meu catel a avut 3 ani cand a murit…
      el face crizele astea de la o tumoare pe creier care nu se opereaza in Romania si nici nu ne putem da seama daca e operabila pentru ca nu poate fi testata.
      mi-a spus cineva sa iau decizia de a-l eutanasia cand n-o sa mai vad in el cainele care era intotdeauna. deocamdata e acolo, doar putin mai linistit. astept sa-si revina. cand o veni momentul, o sa ii curm suferinta, oricat de greu mi-ar fi.

      • Vali

        Da, pentru un caine 15 ani chiar este o viata lunga. Cam asta e singura solutie cand nu mai vezi in el cainele pe care il stiai. Asa a fost si la mine, cand, dupa crizele astea corpul a inceput sa ii cedeze pas cu pas. Nu mai era voinicul pe care il stiam, il duceam in brate afara caci tanjea dupa aer si pamant si alergat afara. Nici in picioare nu mai putea sta. Afara, pur si simplu turba sa alerge dar, din pacate, nu mai avea energie si, decizia am luat-o. A fost grea, pierderea e … mda… Acum, dupa multe luni, inca i se simte prezenta in casa si inca ai senzatia ca sare cineva peste tine in pat. Ma lupt cu gandul de a mai lua un catel, momentan, simt ca nu pot, cum ca … nimeni nu ii poate lua inca locul.

  • Mihaela Damaceanu

    Uf,sărăcuţul de el! Este tare greu să îl vezi trecând prin aşa ceva şi să nu poţi face mare lucru.

  • lala

    Off ce greu e sa ii vezi asa suferind. Unul din cateii nostri (5 la nr., 4 fete si un baiat), are epilepsie si am observat ca face criza atunci cand ii “lipsit” la mancare (adica se arunca asupra mancarii ca si cum nu ar mai fi vazut, nu cumva sa le ramana si fetelor ceva).

  • d

    mi-e mila si de el, si de voi 🙁 ce bine era daca animalutele traiau cat oamenii, uff.

    nu stiu ce sa zic, sper din suflet sa nu mai ajung sa eutanasiez nici un animal. am facut-o cu una dintre pisici, imediat sunt doi ani si zilnic, absolut zilnic regret decizia. as da orice sa intorc momentul ala.

    sper din suflet sa fie bine si sa mai traiasca ceva ani buni, sa se joace si cu copilul vostru 🙂

    • Tomata

      eu am luat decizia de a-l eutanasia abia atunci cand nu mai vad in el cainele pe care il stiam. cand se chinuie sa traiasca atunci clar nu mai e o viata care merita traita. cand nu se mai poate face nimic. nu vreau sa-l chinui doar din egoismul de a-l avea langa mine, chiar si asa suferind.

  • mihaela

    E ingrozitor de greu sa ii vezi suferind. Eu am un motan superb si 2 pisicute, toti adoptati. Una din pitice a avut niste probleme dupa o operatie si inca nu vede, dar seram sa se refaca bine, are 5 luni si putere cat pentru 10. Cu motanul am avut probleme, am fost la limita, operatia lui insa a fost fara probleme.
    Sanatate multa va doresc, putere si sa luati decizia potrivita atunci cand nu mai poate. Cat inca lupta, luptati si voi.

  • Cristina

    Îmi pare tare rău că ați trecut prin asta. În momente de genul acesta devii atee. M-am întrebat de multe ori ce are Dzeu cu el, cu ce a greșit? Se presupune că sunt făpturi fără păcate. Și totuși…ajung să se chinuie în felul acesta. Bobby al meu s-a stins la varsta de 17 ani,6 luni si 5zile. Eram pregătiți…cel puțin teoretic. S-a chinuit jumătate de an cu crizele de epilepsie. Au apărut brusc, nu am știut ce se întâmplă. Cum de un cățel vesel si plin de viață (in ciuda varstei înaintate- cu 6 luni înainte se comporta precum un catelandru) a decăzut brusc. Probleme cu ficatelul si prostata am avut de tineri, inimioara s-a dereglat in timp. Când toată lumea spunea să îi punem capăt am ales sa luptăm. Și am luptat până în ultima secundă. S-a stins in liniște, pe perna lui, in patul alor mei unde a dormit toată viața lui. A așteptat să vină “soră-sa” la el (mereu s-a comportat de parcă eram sora lui mai mică ce trebuie protejată) și s-a dus. Cu toată familia lângă el, iubindu-l și mangaindu-l.
    Postarea ta este mai veche. Sper din suflet să fi luat alegerea potrivita și sa fiți bine. Mi-aș dori sa primesc un răspuns de genul “acum este bine”…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge