Sunt o criminală de vrăbiuțe

Prima dată când s-a întâmplat, am tăcut mâlc, n-am spus nimănui, m-am plâns doar lui Iubi și am ciripit ceva pe la lucru (suficient de încet să nu mă audă toată lumea). Am trăit cu remușcările, m-am gândit la prima mea victimă, auzeam foarte clar în minte sunetul trupului ei strivit sub roată, după care am mai uitat. Îmi aminteam din când în când, mi se strângea inima și îmi luam gândul numai pentru a nu mă tortura singură.

Însă ieri s-a întâmplat deja a doua oară. Și nu mai țin pentru mine. Mă autoflagelez aici, în fața voastră, iar voi puteți da cu pietre, puteți arunca cu roșii. Merit. Ieri am luat viața unei alte vrăbiuțe, care trecea prea jos, pe șosea prin fața mașinii mele. Dacă prima dată mi-am zis că zboară ea până ajung eu cu mașina, a doua oară mi-am zis că nici n-o ating. Însă am atins-o cu farul și am omorât-o. :(( Am auzit sunetul trupului ei izbit de mașină, i-am văzut penele plutind în aer în urma mea și oglinda retrovizoare mi-a arătat și cadavrul ei întins pe șosea. 🙁

Am două vieți pe consțiintă și din cauza mea, două vrăbiuțe au trăit prea puțin.

Pe de altă parte… ce se întâmplă cu păsările astea? În ultima vreme văd o grămadă de porumbei morți pe șosea, și nu picați din vreun pom, ci călcați de mașina. În Serbia era plin de ei când am plecat spre Grecia. Păsările n-ar trebui să zboare? Pe sus? Cât mai sus? Ce caută pe șosea sau la nivelul mașinilor? Acuma nu vreau să mă scot sau să-mi găsesc scuze, dar eu până anul ăsta n-am văzut atâtea păsări moarte pe șosele…