Eu când v-am spus că nu am timp să mă ocup de blog și să scriu tot ce vreau să scriu (și mai ales la timp), ați zis că vreau să măresc suspansul. Nu, chiar nu am timp să fac tot ce trebuie să fac, darămite să scriu tot ce vreau să scriu.  Dar azi sunt pusă pe fapte mari și sper să public vreo 3 posturi.

Experiența neplăcută pe care a trăit-o Cristina ieri mi-a adus aminte că am avut parte și eu de una asemănătoare. Dacă în cazul Cristinei s-a trecut la gesturi și atingeri, la mine s-a oprit la propuneri și oferte.

Mic exercițiu de imaginație: închipuiți-vă că suferiți de o boală incurabilă și nemiloasă; închipuiți-vă că oamenii din jurul vostru vă judecă și vă discriminează pentru asta; închipuiți-vă că nici măcar medicamentele nu vi le puteți lua de față cu ei, că trebuie să vă ascundeți și că de multe ori există riscul să uitați să vă luați tratamentul tocmai din cauza asta; închipuiți-vă că nu puteți merge la doctor, ca orice alt om, fără să apară discuții sau piedici – că nu vă puteți trata o carie, că nu vă puteți face un examen ginecologic, că pentru a vă opera e nevoie de convingerea cadrelor medicale. Închipuiți-vă toate astea și…

Printre toate ştirile şi vuietul creat azi pe Twitter s-a strecurat şi-o veste tristă. Atât de tristă, că greu îmi vine să cred că e adevărat. Bibi, cel despre care s-au scris o grămadă de articole*, pentru care s-au făcut o grămadă de campanii şi pentru care Bogdana s-a luptat cu îndârjire să facă rost de fondurile necesare operatiilor şi tratamentului, acel Bibi a murit ieri 🙁 N-am crezut niciodată că se va ajunge aici, mă  gândeam mereu că se va găsi o soluţie, că cineva cumva îl va salva şi se va termina totul ca într-un film cu happy-ending. Am crezut în puterea internetului care i-a dat o a…