Bătrânelul de aproape 13 ani
Despre Ricky n-am mai scris demult. De atunci când ziceam că bietul de el și-a pierdut primul loc în prioritățile și sufletele noastre.
Scriu acuma pentru că trece din nou printr-o serie de crize, care nu știu cât durează, și iar mă apucă frica de ce-i mai rău. Desigur, are 12 ani și jumătate, (a trăit deja o viață destul de lungă, nu lipsită de incidente, operații și sănătate încercată, însă mereu o viață veselă), dar tot mă întristează să-l văd mohorât și trist din cauza durerii pe care probabil o simte. Zic mereu „aproape 13 ani” că mă ajută să mă resemnez mai ușor dacă mă gândesc la el mai bătrân decât e.
Mă uit la el și câteodată îmi e greu să mi-l amintesc așa zvârlugă cum era, mereu agitat, mereu cu urechile ciulite și gata de acțiune, mereu cu abilități noi de băgat pe sub pielea oricui (Sotzu’ a fost cel mai reușit experiment al lui Ricky). Acum e un cățel bătrân, surd și uneori apatic. Nu mai poate urca nici canapeaua, nici în pat (aici e momentul în care îi rog pe cei care nu-s de acord cu asta să se abțină), nu mai fuge și nici nu-și mai manifestă entuziasmul pentru ceva. Puțin, foarte puțin, pentru ieșitul la plimbare, dar în comparație cu comportamentul de acum 2 ani… e aproape inexistent. Tumoarea de la creier i-a afectat serios picioarele din spate și controlul lor, iar după o criză de-asta și le târâie după el din dorința de a se mișca. Și nu stă locului nici ținut, așa că îl las să se chinuie dacă asta îl face să se simtă un pic mai bine și decât să se zbată în brațele mele.
Cu Ada a devenit mai drăgăstos un pic, în sensul că uneori doarme cu capul pe burta ei sau lângă ea și nu mai fuge când o vede. Ea, la rândul ei, când Ricky o privește de sus, râde la el, iar când stă lânga ea, îl lovește cu picioarele sau cu mânuța. Dar, în continuare, pare trist. Poate din cauza ei, poate din cauza bătrâneții, a bolii… cine știe ce-i în capul lui.
Am fost întrebată de vreo două ori ce fac cu câinele când plecăm în Germania… Am rămas cu gura căscată la întrebare pentru că acei oameni știu cât înseamnă Ricky pentru mine și câte am făcut pentru el, pentru a-i prelungi viața. Cum ce fac? Îl iau cu mine oriunde m-aș duce. Voi plăti în plus la chirie pentru el, voi plăti bilet de metrou, voi plăti chiar și o incinerare scumpă când îi va veni vremea, că în Germania nu poți îngropa câinele în curtea casei ca în România. Să vedem însă dacă ajunge să treacă granița și să locuiască în Germania, că eu mă gândesc că fiecare episod de-ăsta de crize de tremurat va fi ultimul.
Poate acolo exista alte tratamente si o sa fie mai bine
pentru tumoarea lui la creier nu exista 🙁 si chiar de ar exista, varsta lui inaintata e o piedica in calea anesteziei generale.
Stai linistita. Eu mi-am luat cainii, un Buldog Francez si un Akita-inu, pisica si papagalul cu mine in Germania. Stiam ca pentru mama si tata era prea greu sa aibe grija de ei, fiind tot timpul la munca. Datorita lor, dorul a trecut mai usor.
Imi cer scuze pt off topic. Poti sa imi spui cum ai reusit sa iei papagalul in germania? ( cum l-ai transportat? De ce acte ai avut nevoie?) Multumesc mult.
O cunostinta de a mea se ocupa cu concursuri si expozitii de animale, asa ca, am apelat la ea. Ea s-a ocupat de acte si de transport. Am uitat sa mentionez ca papagalul meu este nimfa, asa ca, daca ai alta specie ,cum ar fi Jako (african gri), s-ar putea sa intre la animale exotice, si atunci se schimba situatia. Sfatul meu este sa apelezi la o firma care se ocupa de astfel de lucruri. Ei se pot ocupa de acte, de transport. Toate tarile cer ca animalele sa aibe vaccinurile facute si mai au nevoie si de un microcip.
Esti un om cu suflet mare. Il indragesc si eu pe Ricky tare. Deja sti ca noi avem (parintii mei) 4 fete si un baiat, super dragi ne sunt.
Imi.pare rau sa aud ca treceti prin asta. Am avut si eu caine si pe ultima suta de metri a fost jale. Tot asa… nu se mai misca aproape deloc, ii fugeau picioarele in toate directiile, dinti nu mai avea. Era mai batrana decat al tau, ce-i drept. Ne-am pus si noi problema ce facem cu ea, ca se chinuia evident. Am lasat-o totusi sa-si dea ultima suflare singurica… a fost cel mai bun caine ever. Sper ca batranelul tau sa se simta mai bine in curand.
eu am zis ca in momentul in care viata va deveni un chin pentru el si nu isi va putea indeplini cele 4 functii vitale (sa manance, sa bea apa, sa isi faca cele doua nevoi), ii voi curma suferinta pentru ca asta nu e viata. imi va fi teribil de greu, insuportabil de greu, dar mai greu imi e sa il vad chinuindu-se.
🙁 imi pare rau pentru Riky, dar va trece si peste asta!
Cum zicea cineva intr-un comment pe fb, bine ca drumul lui s-a intersectat cu Ada!
Asa de mult mi-as fi dorit sa fie asa si cu Tina!
da, Ada va avea cateva poze cu el si, chiar daca nu-si va aminti, macar ni le vom aminti noi cand ne vom uita la ele.
Uff, mi s-a parut destul de OK acum cateva zile, dar clar mai cuminte decat inainte. Cainii nostri au avut 16 ani si, desi toata lumea zice ca au trait hat-bine, ne-a fost cumplit de greu cand s-au dus. I-am mai alinat pe ai mei luand un alt ‘rescue’, dar aparent am luat vitel, ca are deja 30 de kile si e aproape cat un ciobanesc german ca dimensiuni. Dar e un dulce si ne-a mai sters lacrimile cu prezenta lui.
de pe o zi pe alta i se schimba starea, ca nimic nu anunta declansarea crizelor. doar in ziua respectiva e mai apatic, in rest, e foarte ok.
si eu mi-am adus pisica in canada, te inteleg perfect! sper sa fie bine catelul tau.
uite asa mai aflu si eu una-alta despre tine. cum ca ai plecat in Canada 🙂