Părinți care ar trebui împușcați

Nu, părerea nu-mi aparține mie, ci altora, mai înguști la minte. Dar să vă lămuresc de ce m-am enervat un pic. Timeline-ul Facebook-ului e o sursă nesecată de subiecte pentru blog, nu știu cum de l-am ignorat atâta timp. Depășeam mult mai ușor perioadele fără inspirație. Subiectul ăsta e pescuit tot de-acolo, pentru că unde, dacă nu pe Facebook toată lumea are o părere. Bine, și pe bloguri, dovada că m-am aprins și hop pe blog să arunc și eu o piatră. Numai că nu în același lucru în care aruncau unii, ci tocmai în ei.

Una dintre „prietenele” mele a postat la un moment dat un clip, la care s-a comentat destul de mult și, trebuie să recunosc, a proasta, pentru că nimeni nu părea să facă uz de capul de pe umeri. Dar înainte să ne precipităm, mai bine să urmărim clipul în discuție (abia l-am găsit, lua-l-ar să-l ia, că de pe profilul ei a dispărut).

Ce vedem acolo? Niște bărbați în slip, niște bebeluși goi și multă zăpadă în jurul lor. Mai mult de atât, bărbații ăia trag de copii, îi întorc pe toate părțile, îi aruncă în sus, îi lasă-n jos de zici că acuma-acuma îi scapă-n cap. Bad parenting, ce naiba? Ați fi tentați să spuneți. Numai că. Numai că episodul se desfășoară în Rusia, nu știu exact unde, dar știm cu toții că Rusia nu-i la ecuator și că frigul e parte din existența lor. Iar ce fac bărbații ăștia cu acei copii, care mai mult ca sigur sunt ai lor, nu ai altora, se numește călire. Adaptarea la o viață pe care o vor trăi în zăpadă, în ger, în condițile alea. Ei, lăsând la o parte că fiecare nație are felul propriu de a-și educa copiii (eu n-am citit nici o carte de parenting, dar poate vreți să aruncați un ochi la Lavinia că are câteva exemple, dintre care menționez doar Parenting extrem: Battle Hymn of the Tiger Mother și Our Babies, Ourselves), comentatorii de pe Facebook, poate chiar fără să fie părinți, au sărit cu părerile:

Să analizăm:

„(Copiii) Sunt prea mici să zică NU! Nu poți să faci așa cu ei fără voința lor. Fiind așa mici, ei cred că așa e normal, că așa au fost învățați. Pentru ei asta-i normalitate. Dar mie mi se pare exagerat.”

În această elucubrație de mare angajament avem așa: copiii nu se pot împotrivi, au voință (la doar câteva luni), dar totuși au păreri: „cred că așa e normal” și își pot da singuri seama că asta-i normal. Trecând peste contrazicerea evidentă, cum că e o normalitate, totuși nu face un minim de efort să se întrebe de ce oare bărbații ăia procedează astfel cu copiii.

I se dă un răspuns cu care sunt de acord, nu-l mai comentez că e evident de ce-s de acord. Omul are argumentele la el.

Mai departe, ideile curg, se ajunge la atacuri la persoană, spiritele se înflăcărează, se mai scapă și niște apelative amuzante.

Mă rog, nu vă mai traduc că puteți citi și singuri.

Concluzia e că ne grăbim să aruncăm cu roșii, fără să ne punem puțin tărtăcuța la contribuție și chiar dacă vedem motivele, totuși nu le putem accepta. Bine, nu-s cea mai în măsură să arunc cu roșii pentru că și eu am fixațiile mele pe alte subiecte și mă gândesc că-i enervez pe alții la fel de mult cum mă enervează ăștia pe mine. Dar pot vedea paiul din ochii altora.

Dacă nu era evident, nu mi se pare nimic în neregulă cu ce fac acei părinți.