Am aşteptat ziua de 15 septembrie la fel cum un preşcolar aşteaptă prima zi de şcoală. N-am avut aceleaşi motive, dar momentul pe care îl aşteptam era la fel de emoţionant ca o primă întâlnire cu învăţătoarea şi cu noii colegi.

În iunie, înainte de nunta unei prietene din copilărie, a cărei domnișoară de onoare am fost, o altă prietenă a insistat să îmi pună unghii. Tipsuri adică. Nu era prima oară când se ruga de mine să o las „să mă facă faină”, mai ales că era pe gratis. Altele plătesc bani serioși pe unghii false și eu nici nu vreau să aud. ;)) Nu prea vreau să aud din două motive: 1 – unghiile mele sunt suficient de tari și de rezistente, așa că nu am nevoie de manichiură artificială pentru a le avea lungi și frumoase, si 2 – lucrez toată ziua la calculator – e înfiorător să…

Așa presimt că prin postul ăsta o să-mi pun în cap o grămadă de comentatori și hateri, încât aproape că nici nu-mi pasă și mă aștern pe scris. Pentru că-i un subiect sensibil și personal și fiecare își are propriul adevăr, iar acceptarea altor păreri sau practici e destul de anevoioasă. Eu mi-l expun aici doar pe al meu, nu vorbesc în numele nimănui, nu judec pe nimeni (cel puțin nu în scris), aș avea pretenția să n-o faceți nici voi. Însă aș vrea să vă citesc părerile, deci nu vă zgârciți cu comentariile.