Am aşteptat ziua de 15 septembrie la fel cum un preşcolar aşteaptă prima zi de şcoală. N-am avut aceleaşi motive, dar momentul pe care îl aşteptam era la fel de emoţionant ca o primă întâlnire cu învăţătoarea şi cu noii colegi.

În iunie, înainte de nunta unei prietene din copilărie, a cărei domnișoară de onoare am fost, o altă prietenă a insistat să îmi pună unghii. Tipsuri adică. Nu era prima oară când se ruga de mine să o las „să mă facă faină”, mai ales că era pe gratis. Altele plătesc bani serioși pe unghii false și eu nici nu vreau să aud. ;)) Nu prea vreau să aud din două motive: 1 – unghiile mele sunt suficient de tari și de rezistente, așa că nu am nevoie de manichiură artificială pentru a le avea lungi și frumoase, si 2 – lucrez toată ziua la calculator – e înfiorător să…

Așa presimt că prin postul ăsta o să-mi pun în cap o grămadă de comentatori și hateri, încât aproape că nici nu-mi pasă și mă aștern pe scris. Pentru că-i un subiect sensibil și personal și fiecare își are propriul adevăr, iar acceptarea altor păreri sau practici e destul de anevoioasă. Eu mi-l expun aici doar pe al meu, nu vorbesc în numele nimănui, nu judec pe nimeni (cel puțin nu în scris), aș avea pretenția să n-o faceți nici voi. Însă aș vrea să vă citesc părerile, deci nu vă zgârciți cu comentariile.

Nu știu cât de des merg fetele singure la film, nu știu cum arată asta din afară și nici nu știu cât de des o fac. Știu însă cum am trăit eu experiența. Pentru că fiind prima și singura dată când am fost singură la film, da, e o experiență și asta.