Contez

Luni am avut pare de niște momente pline de emoții, reacții și atitudini la care nu m-am așteptat, dar care mi-au umplut sufletul de căldură. Care mi-au demonstrat că nu exist degeaba în lumea asta și că oamenii din jurul meu se gândesc la mine. Poate o să sune un pic a laudă, dar vă asigur că nu e. E doar o constatare care m-a surprins în mod foarte plăcut, m-a emoționat până la lacrimi și am decis să scriu despre asta mai mult pentru a vă determina și pe voi să prețuiți asemenea reacții sau să le manifestați față de cei pe care îi iubiți sau apreciați.

Primul moment a fost mica atenție (și totuși gigantica) pe care mi-au făcut-o colegii mei. N-a fost ciocolata pe care mi-au cumpărat-o ci cuvintele pe care le-au scris pe felicitare. Nu mă așteptam la declarații de genul ăla, nu credeam că așa mă văd ei. Mă așteptam să fiu văzută ca prietena șefei, parte din „superiori”, nu una de-a lor. Mai mult în tabăra „de sus” decât în cea a angajaților. Am încercat mereu să le demonstrez că nu-i așa, că sunt un pic mai mult de partea lor decât a conducerii, dar că întotdeauna voi ține cont de toate părțile implicate. Am încercat să le pledez cauzele în fața conducerii, să mediez conflicte și să le explic punctele de vedere din cealaltă parte. Uneori am reușit, alteori nu. Dar după ce-am citit cuvintele lor, am înțeles că eforturile mi-au fost apreciate. Și-am lăcrimat un pic. Și de emoție, și pentru că încă mă încearcă un sentiment de inferioritate.

Al doilea moment a fost când au început să curgă mesajele de la oameni din România sau din alte colțuri ale lumii, telefoanele de la prieteni să mă întrebe dacă suntem bine și în siguranță, după evenimentele din Berlin. M-a emoționat câtă lume s-a gândit la noi și ne-a întrebat de sănătate. A contat enorm fiecare mesaj, fiecare grijă, fiecare gând. Vă mulțumesc.

Sunt binecuvântată cu asemenea oameni în jurul meu.