Amintiri blocate

Unii oameni aleg să-și amintească numai lucrurile frumoase și le e ușor să uite întâmplările neplăcute.
Alții nu uită și nu iartă, trăiesc având în cap gânduri de răzbunare sau de depășire a unor rivali.
Alții învață să transforme amintirile urâte în material motivațional și se autodepășesc.
Unii își trăiesc viața în așa fel încât atunci când se va trage linia să poată spune că au trăit frumos.
Alţii, cu sau fără voia lor, învață să blocheze amintiri atât plăcute, cât și neplăcute. Despre noi, cei care nu mai putem depăna amintirile până la sfârșit, vreau să vă vorbesc azi.

După ce-a murit tatăl meu, nu mi-am permis „luxul” de a-l jeli. Nu mi-am permis pentru că dacă aș fi făcut-o, dacă le-aș fi dat voie sentimentelor – toate negative – să pună stăpânire pe mine, s-ar fi ales praful de toată familia care mi-a mai rămas. Trebuia să fiu stăpână pe situație pentru că eram singura care putea fi. Mama mea nu era în stare, iar Sotzul-pe-atunci-iubit n-ar fi putut să mă suporte atât cât aș fi vrut eu să plâng.

Atât de mult aș fi putut să plâng că nici el, întruchiparea răbdării, nu m-ar fi putut aștepta să termin. Și întrebările, mână în mână cu amintirile a 26 de ani petrecuți cu tatăl meu, năvăleau care cum puteau în capul meu, se îmbulezeau la ghișeu, că unele erau acolo mai înainte decât altele și nu-i corect să se bage altele în fața. Au fost puse la respect de deciziile care trebuiau luate, care au dat cu pumnul în masă și-au făcut liniște printre amintiri. S-au pitit fiecare în colțul ei, așteptându-și rândul.  Au fost nevoite să aștepte mult, li s-a refuzat accesul: „Veniți mâine!”, „Mergeți la ghișeul celălalt!”. Și-au tot așteptat să intre, să le vină rândul, până când au plecat acasă. De tot. Nici chemate nu se mai întorc, iar dacă o fac, stau puțin și pleacă. Nu le mai interesează cine era acolo de dimineață, nu mai fac tămbălău, nu se împing și nici nu își dau coate. Pentru că holurile și scaunele au rămas libere. Amintirile sunt acasă la ele, ascunse undeva de unde nu mai pot să le scot. Încerc, le aduc până la ușa memoriei, dar se întorc din drum sau le dau afară alte gânduri, alte decizii, alte sentimente.

Pentru prima oară înțelegeam cum a reușit Scarlett „să se gândească la asta altădată”. Problema e că „altădată” nu mai vine. E blocat undeva în subconștient și nu mai iese la iveală nici măcar în vise.

Și pentru că vorbeam cu o prietenă dragă care recent a pierdut pe cineva, o sfătuiam să nu-și blocheze amintirile, să le dea frâu liber, să plângă pentru fiecare în parte. Pentru că altfel se sperie și nu mai vin până la ghișeu. Nu mai cer nimic de la tine și asta mi se pare cu adevărat trist. Îl pierd pe tatăl meu și din amintiri și sufletul mi se chircește pentru că timpul e nemilos și-nchide răni.