Cea mai pură formă de iubire
Mă uitam ieri dimineață la Ricky cum se cuibărise cu capul pe perina mea și îmi sufla în ceafă până să mă întorc cu fața la el. Deschisese ochii. Ochii lui mici și rotunzi care licăresc iarăși de-acolo din adâncul sufletului lui, ochii ăia cu care îmi vorbește și cu care îmi transmite ce vrea de la mine. Și m-a cuprins, pentru a nu știu câta oară, o dragoste imensă, una de-aia pe care o simți, de care îți dai seama și pentru care ai face orice să o păstrezi vie, să nu plece, să nu se termine, să nu fie dată uitării după moartea lui.
Mulți nu înțeleg felul ăsta de dragoste și poate mulți își dau ochii peste cap când citesc rândurile astea, pompoase cumva, exagerate în concepția lor. Cum poți iubi un animal atât de complet, de total? Ei bine, poți. Și sunt una dintre norocoșii care au bucuria de a simți o astfel de dragoste. Nu cred că se compară cu nici o altfel de iubire. Îmi iubesc soțul într-un anume fel, îl admir, îl respect, îl consult pentru a lua împreună o decizie, am nevoie de îmbrățișarea lui, de mângâierea lui, de privirea lui pentru a mă simți î siguranță și iubită. Îmi iubesc copilul nenăscut prin prisma imaginației și a posibilelor lucruri pe care le vom face împreună. Nu știu încă să iubesc un copil pe care nu-l pot ține în brațe, pe care nu-l pot alinta încă, și căruia nu-i pot înțelege și desluși privirile, pentru că încă nu îi văd ochișorii. Dar pe Ricky îl iubesc simplu și necondiționat, e singurul pe care îl pot iubi astfel – cel puțin până acum. Îmi e de ajuns să îi văd ochii și înțeleg.
Și unul dintre lucrurile pe care le doresc pentru Ada e să îi pot transmite cumva, prin cordonul ombilical, prin sentimentele mele, prin orice se poate să-i transmit, toată dragostea asta pe care o simt pentru Ricky. Nu știu dacă vor mai apuca să se cunoască și să se împrietenească – Doamne, cât îmi doresc asta – dar aș vrea să pot să-i transmit felul ăsta de-a simți și de a iubi animalele.
Crescand intr-o familie de iubitori de animalute, Ada nu are cum sa creasca fara sa le iubeasca si ea la randul lor. Eu am crescut fara sa am un suflet pur precum Ricky langa mine si totusi iubesc animalele foarte mult. Singurii mei catei au fost cei de la mamaia de la tara pe care ii vedeam o data pe an dar asta nu m-a impiedicat sa ii iubesc ca si cum ar fi ai mei. Si in fiecare vara cand mergeam la tara si ii vedeam cum se bucura cand ma vad si cum ma recunosc mereu mi se umplea sufletul de fericire.
Sper din suflef ca Ada si Ricky sa se cunoasca si poate chiar sa se joace impreuna. ❤
asta-i chestia… eu m-am nascut iubitoare de animale, cel putin asa cred. de mica le-am vrut in preajma mea. sotul… nu chiar, dimpotriva. abia de cand m-a cunoscut pe mine a inteles care-i treaba cu dragostea asta pentru animale. 😛 asa ca sper sa ma mosteneasca pe mine la asta.
Sa nu iti spun cum se bucura catelul si pisicile noastre cand mergem la mama. Odata s-au urcat pe valiza si nu mai voiau sa coboare, de frica sa nu plecam iar. Si ce tristete e atunci…
Mie mi se pare ca noi rasfatam prea tare pisica pe care o avem cu noi, pe de alta parte. Se urca si in cap, la propriu. Sparge cani, televizorul (!). Nu stie si nu vrea sa inteleaga de educatie. Avem programata o consultatie la un veterinar specialist in treburile astea. Nu avem copii, deci ea e copilul. Dar si cand om avea, nu se vor schimba multe.
Sanatate multa lui Ricky!
Vai, ce dragut cum s-au gandit ei ca daca se urca pe bagaj nu mai plecati 🙂
Si Ricky ni se urca in cap si-i un rasfatat si cateodata santajul e atat de evident ca-l si ignoram.
Eu înțeleg felul acesta de iubire, pentru că la fel simt și eu pentru cățelul meu, deși am petrecut abia 8 luni împreună. Dintre toți cei din familie, pe mine mă iubește cel mai mult, de mine se departe dimineața și seara cel mai greu, iar pentru mine ar fi în stare să tragă după ea un camion. Îi place să se joace cu mine, pentru că știe că și eu, la rândul meu, aș face totul ca ei să-i fie bine. Și sunt zile în care mă urăsc că nu am efectiv timp să stau cu ea, dar sper din tot sufletul că mă înțelege. Animelele sunt ființe mult mai complexe decât credem noi, cel puțin din punct de vedere al iubirii. 🙂
Te înțeleg pe depliiiin. Am crescut cu animăluțe, am avut mulți căței și acum am o pisică. Sincer, azi chiar mă gândesc la motan cu drag și grijă, că e singur acasă și așa o să fie toată săptămâna, de dimineață până seara. Iar el nu e obișnuit așa. Știu, pare stupid pentru alții, dar de când a apărut ăsta micu în viața mea mă trezesc cu tot felul de griji din astea… Și e normal, doar suntem responsabili pentru ei 🙂
Nu pot decât să mă bucur că am putut trăi felul ăsta de apropiere și să mă simt binecuvântată pentru asta. Și cred că Ada va fi și ea o iubitoare de animale și că nu are cum altfel :). Multă sănătate pt Ricky!
A doua poza m-a facut instant sa zambesc.
Si cutu si pisi is faine rau. Cum nu mai am animalute prin jurul meu (caci mai mult is plecata) compensez cu ochii la tv dupa diverse documentare si pe youtube la filmulete.
Uneori ma gandesc ca desi nu am un caine al meu pierd unele lucruri importante, dar in acelasi timp ma gandesc cat de mult as suferi cand l-as pierde!
Iar Ada cred ca va iubi animalele prina natura familiei ei 🙂
Da, din pacate, asta-i partea urata, ca ei nu traiesc cat traim noi 🙁
Eu nu mai vreau caine dupa Ricky, cel putin pana cand implineste Ada 7-8 ani… e greu cu animale, te leaga si te conditioneaza. De exemplu, nu pot merge undeva direct de la lucru, la un suc cu prietenele, la un film cu sotul, pentru ca mai intai trebuie sa trec pe acasa sa-l plimb pe Ricky. Si la film sau la suc, daca nu e sotul acasa cu el, imi fac procese de constiinta ca e singur acasa. 🙁 Dar nici nu pot sta mereu acasa pentru el.
Si eu intru la categoria celor care te înteleg perfect ca sunt nebuna si dupa caini si dupa pisici deopotriva. Anul trecut a murit Happy, catelusa pe care am avut-o de cand avea 4 saptamani. A trait 15 ani si s-a stins fara sa fie bolnava… s-a culcat in fața garajului si nu s-a mai trezit. Mi s-a rupt inima cand a trebuit sa o înmormântăm si fiu-meu a aranjat-o in groapă exact in pozitia in care îi plăcea să stea, cu o lăbuță sub ea si incolacita intr-un fel ciudat 🙁
Te inteleg perfect si textul asta este exact dupa sufletul meu. Imi iubesc atat de mult catelusa si dorm cu ea in pat, doarme pe perna mea, dimineata uneori cand dorm mai mult decat trebuie, se arunca pur si simplu cu tot corpusorul ei peste… fatza mea! :)) Desi multi se incrunta cand le spun asta, mie pur si simplu nu-mi pasa de parerea lor, o iubesc si atat!
Si eu iubesc animalele, ti-am mai zis. Sotul nu e de acord sa tinem caine in apartament, intr-un fel are dreptate, mi-e mila sa stea saracu atatea ore singur pana venim noi de la lucru.
Eu am cum sa compar, si sunt chestii foarte intense si totusi usor diferite:
Pe Junior il avem de 15 ani, l-am crescut, a dormit cu mine in pat 12 ani. Il iubesc total, de multe ori glumesc ca-s maica-sa adoptiva. Pe Nadia o iubesc ca pe fiica mea, o dragoste din nou totala. Ma trezesc in fiecare dimineata in pat cu ea si sunt fericita, de nu-mi mai trebuie altceva. Pe sot il iubesc de peste un deceniu, este din nou o dragoste totala si o incredere oarba. Avem puterea de a iubi nemasurat si ma bucur ca avem pe cine. Si noi dorim ca fata noastra sa creasca alaturi de un caine, o va ajuta enorm.
Atunci cand perusul meu a murit acum 4 ani am simtit ca am pierdut o parte din suflet. Azi cand sunt mama simt acelasi fel de dependenta pe care il are fiul meu o are fata de mine. O dragoste la fel de calda si fara ingradiri. De aceea animalele sunt ca si copiii. Incerc sa-l invat pe pitic sa le iubeasca desi e cam privat de ele, in chirie nu avem voie cu insotitori de suflet.