Început de februarie în România

Știe tot românul, în orice colț al lumii s-ar afla, ce s-a întâmplat și ce se mai întâmplă încă în România la începutul lunii februarie. De proteste vorbim, ca să fie clar. Eu nu voi face nici un comentariu pe marginea subiectului, pentru că eu am plecat, am renunțat la luptă oarecum și, contrar sloganului mișcării, eu n-am #rezistat. N-o spun cu mândrie, însă nici stofă de martir n-am, că altfel n-aș fi plecat. Însă dacă aș fi rămas, aș fi fost în stradă alături de atâtea mii de oameni, blamând conducerea defectuoasă a țării, nemernicia guvernanților, furtul, minciuna, ipocrizia, sfidarea, nesimțirea și altele. Nu știu dacă am dreptul să spun asta, dar sunt mândră de românii care nu acceptă să fie scuipați în față și mințiți și furați. Ei sunt cei care vor schimba ceva și care poate vor împiedica migrația altora spre alte țări în căutare de mai bine. Aici mă opresc și aș aprecia dacă n-am deschide subiectul ăsta, pentru că nu vreau să-l discut. Nu am dreptul.

Și-acum despre mine. La început de februarie m-am întors pentru a doua oară în România, pentru a vedea doi bebeluși: pe nepotul meu și pe bebelușul Oanei. Am avut surpriza să mai văd încă unul și să revăd o fetiță de vârsta Adei. Deci vizita asta a fost despre bebeluși și… câini. În doar 4 zile de stat acasă, nu mi-am programat prea multe întâlniri, pentru că eram la dispoziția celor doi pe care am venit să-i văd. N-am stabilit dinainte cu părinții lor când să-i vizitez, așa că de-asta nici nu mi-am făcut un program. În afară de o vizită la endocrinolog, n-am plănuit nimic. Ah, ba da, mint. Am stabilit o singură întâlnire cu Alexandra și Gabi pentru că una e cu jobul, alta cu copilul, deci trebuiau luate în considerare aceste coordonate.

Am ajuns miercuri seara, pe 1, și după ce Ada s-a simțit iar ca într-un parc de distracții în a doua casă, a venit momentul culcării. Sufrageria mea e invadată de lumină de la felinarele din spatele blocului, așa că draperiile crem nu fac treabă prea bună în a o ține departe. Ada nu e obișnuită cu atâta lumină, umbre și colțuri, așa că a fost cam greu s-o adorm. Greu, adică începea să plângă imediat cum stingeam becul… După ce-am încercat câteva strategii, fără izbândă, am luat-o la plimbare prin întunericul apartamentului, încercând să-i alin frica de el. Când am ajuns în dormitor, unde era cel mai întuneric, și-a pus capul pe umărul meu și în maxim două minute sforăia. Biata de ea căuta, de fapt, întunericul, o deranja lumina. Dacă vă întrebați de ce nu ne-am culcat în dormitor, păi nu mai am saltea, doar patul cu somierele. Dar la următoarea vizită, o să comand o saltea și-o să dormim pe întuneric.

A doua zi, am sărit peste analize, pentru că ne-am trezit târziu și abia apucam să ajung la doctor. Pentru că doctorița nu o lasă pe Ada în cabinet, am lăsat-o în grija lui Dojo. Îmi era teamă doar că dacă nu mă duc și eu să tatonez terenul cu ea și să plec, în loc să o ia Dojo din stație, o să plângă după mine. Mda… un fel de wishful thinking secret. A dat de jucării noi, de fetița lui Dojo și a uitat de mine. Nici n-am stat mult, dar fata mea s-a alimentat, s-a jucat și când am ajuns, abia dacă m-a băgat în seamă. Iar distracția maximă a fost când a apărut Gu. Cel mai mare câine pe care l-a văzut e o matahală ciobănească, blând la culme, vesel și simpatic. I-a dat cu coada peste nas, a lins-o pe mâini și pe față, a lăsat-o să-l tragă de fălci, ce mai… dragoste la prima vedere.

După ce i-am mulțumit lui Dojo, ne-am cărat acasă, și ne-am întors înapoi în oraș, pentru îtâlnirea cu Alexandra și Gabi. Abia așteptam întâlnirea cu ele, dar și pe cea a Adei cu Elias. Din păcate n-a fost cum speram eu. Ada l-a tras de păr și i-a distrus castelul de  cuburi de lemn. N-am prea putut vorbi în tihnă, că așa-i cu copiii, deși e foarte mișto locul în care am fost, aproape un Kindercafe foarte prietenos cu ăștia micii. Fetele erau supărate tare din cauză evenimentelor de care am povestit la început, nu puteam să ne bucurăm de subiecte mai superficiale. M-am bucurat tare mult să le văd și am încredere că avântul lor va ajuta cumva țara asta.

Spre seară, având puțin timp liber, îmi spun că o prietenă de-a mea din copilărie n-a mai văzut-o pe Ada de la botez. Zic ia s-o sun să trec pe la ea să îi prezint domnișoara. Când colo, am aflat că ea are să-mi prezinte mie pe cineva, și-anume pe fetița ei. Nu mi-a venit să cred, pentru că nici nu știusem că fusese gravidă. Mă bucur enorm pentru ea și pentru fericirea părinților ei.

Vineri mi-am văzut nepotul. O scumpete zâmbăreață cum n-am mai văzut demult. La o lună și-un pic zâmbește cu gura deschisă ca la cea mai bună glumă. M-am amuzat tare să-l văd reacționând la vocea mea schimbată și am primit zâmbetul lui cu tot dragul. În același timp, am primit și prima dovadă de gelozie a Adei. Deși cu o seară înainte a mai avut o tentativă, când am ținut în brațe celălalt bebeluș, n-a plâns, doar a vrut la mine în brațe. Ei, cu văru-su a fost altă poveste. Lacrimi de corocodil, trageri de bluză, de-astea. Nu părea să fie geloasă, n-am văzut pe chipul ei furie. Avea o expresie de genul: „dă-mi mama înapoi, bebeluș furăcios de mame” sau „nu mă lăsa, mami, ia-mă în brațe”. Mi s-a rupt sufletul și nu știam cum să-i dau copilul mai repede vărului meu, să-mi iau copilul meu în brațe. Mi se rupea inima în timp ce-mi creștea. Doamne, ce sentimente mai naște maternitatea asta.

O altă întâlnire plină de chiote și lătrături a fost cu Dot, câinele casei. Lui Dot pare că i se cam rupe de copii, însă ne-a uimit cu blândețea cu care a luat mâncarea pe care i-o dădea Ada, boabă cu boabă.

După vizita asta ne-am dus acasă, a dormit copilul două ore, timp în care am mai putut face și eu câte ceva prin casă, după care am fost la cumpărături, când s-a trezit. Seara am fost în vizită la nașii noștri de nuntă, unde Ada a fost plimbată cu roabă de către băiatul lor de 3 ani jumate. S-a jucat cu jucăriile lui, cu pantofii lui, a mâncat ca sparta știucă cu mamăligă și ne-am întors acasă. Aceeași poveste cu adormitul, dar un pic mai ușor.

Sâmbătă programasem vizita la al doilea bebeluș, problema era că Ada răcise între timp. Nici nu era de mirare cu căldurile din România și cu hainele noastre groase. Eu am fost într-una transpirată cât am stat acolo. Această vizită fiind anulată și transformată în altceva, am avut alți musafirii. O altă prietenă din copilărie și o fostă colegă de lucru, pe care n-o mai văzusem de multă vreme.

După ce-au plecat, Ada a dormit puțin, iar când s-a trezit ne-am dus la cimitir. În drum spre cimitir ne-am întâlnit cu părinții unei alte prietene din copilărie care îi plimbau micuța prin fața blocului. Pe ea n-o văzusem decât o singură dată, înainte să ne mutăm la Berlin și apoi în câteva poze pe Facebook. O copie leită a tatălui ei, al fel ca Ada și alte două fetițe pe care le cunosc. La cimitir, în afară de mult noroi, am găsit un mormânt de care mă simt străină. Parcă nu părinții mei ar fi acolo. De fapt, ei nici nu sunt acolo, i-am luat cu mine peste tot, în suflet, în minte, în amintire. Am aprins o lumânare, am spus o rugăciune, am încercat să vorbesc puțin cu ei, dar a început să plouă așa că am plecat. Am continuat conversația în gând, în închipuire, în suflet.

Cum Ada era răcită, orice vizită într-o casă cu copii era exclusă. Așa că am vizitat-o pe mama unei alte prietene din copilărie, care demult voia să o vadă. S-a bucurat tare mult și eu m-am bucurat că i-am ținut de urât într-o seară. Și ea mie, la fel.

Duminică, ultima zi, am început-o cu o vizită a familiei Ciudăreanu și a noului membru, însă nu în casă, ci în spațiu liber, în parcare, astfel încât mucii Adei să nu afecteze cumva noul născut. Oana nu-i așa darnică cu detaliile personale pe blogul ei, dar nici nu le ascunde. Ce însă nu cred că a scris e cât de dorit a fost copilul ăsta, cât de iubit este și cât de fermecați sunt și ea și soțul ei de Vlad. Vă spun eu, demult n-am mai văzut atâta fericire.

Ultima vizită a fost la nași Adei, unde Jessie și Muki au ținut-o ocupată cam două ore. Jessie e cățeaua, Muki pisica. A învățat să-i arunce jucăria lui Jessie și ea să i-o aducă înapoi și m-am îngrijorat că poate va avea aceleași pretenții și de la Ricky. Dar a uitat când a ajuns acasă. La a doua casă.

Asta e cronica celei de-a doua vizite în România. Am scris-o aici să nu cumva să uit.

sursa foto > Romania > Shutterstock