Nu mă opresc cu solidaritatea și cu momentele emoționante care au urmat atacurilor de la Paris. Sunt mult prea multe și prea înduioșătoare să le las să se piardă în mrejele Facebook-ului și ale internetului. Vreau să le am aici aproape, să-mi aduc aminte, să nu uit și să îmi păstrez încrederea în oameni, deși în momentele astea chiar îmi e greu. Mi-e frică de ei… În descrierea acestui video spune așa: „Acest necunoscut a cântat la pian în această sâmbătă dimineața melodia Imagine a lui John Lennon în apropierea sălii Bataclan. A doua zi după atentatele criminale de la Paris, acest pianist și-a instalat pianul mobil lângă locul cel…

Oamenii mor din cauza nepăsării, a ignoranței, a urii, a religiei, a discriminării, a intoleranței, a sărăciei, a dorinței de a trăi mai bine. Mă intristează toate astea, dar de cele mai multe ori nu plâng, deși mi-e sufletul cât o nucă. Atât de mic se face când îl doare, când îi e frică sau când se simte neputincios. Pentru că neputința doare la fel de tare ca toate de mai sus. Lacrimile însă curg necontrolat și greu de stăpânit atunci când solidaritatea iese la suprafață. Când oamenii nu se mai pun pe ei pe primul loc. Când contează doar durerea, muțenia care înțelege mai mult decât pot exprima cuvintele.…