Fricile despre care n-am vorbit pe blog
Mintea mea e uneori atât de ocupată cu scenarii ipotetice și catastrofale încât mă mir că mai sunt zdravană la cap. Sau? Vă avertizez că urmează niște rânduri extrem de personale și de sensibile, dar am ales să scriu despre ele, de a-mi expune gândurile și trăirile pentru că poate undeva, în sufletul cuiva fac o diferență și schimbă ceva în bine.
Am mai scris despre traiul cu Alzheimerul în gând, dar n-am povestit niciodată (cred) că zilnic, cel puțin pentru 5 secunde, cumva în capul meu își face apariția moartea. M-am întâlnit cu ea prea devreme, prea des și a luat de lângă mine cele mai dragi ființe. Mi-e frică de ea. Mi-e frică de puterea ei și de faptul că încă mai are ce să-mi ia și frica asta mă paralizează. Nu mă tem că mă ia pe mine, mă tem că rămân în urma altora, fără ei, ruptă, goală, pustie, așa cum am mai fost. Și cunoscând durerea și neantul ăla, mă tem de el. De asta, zilnic, am o întrevedere cu moartea în capul meu. Apoi o alung dând din mână, ca și cum aș alunga o muscă. Îmi recapăt luciditatea, îmi dau seama că totul e plăsmuire și mă consolez cu întrebarea: „care-s șansele?”. Nu răspund pentru că mi-e teamă de răspuns.
În timpul sarcinii îmi era frică de multe lucruri legate de Ada. Și cea mai mare spaimă era să nu fie în vreun fel bolnava mintal după ce se naște. Aș fi acceptat mai ușor un copil dizabilitat fizic decât unul psihic. Aș fi știut cum să-l motivez, să-l încurajez, să-i dau aripi. Aș fi știut și-aș fi făcut tot posibilul să îi dau încrederea că poate face orice împotriva handicapului fizic. Însă, trăind cu mama mea bolnavă de Alzheimer, și neștiind foarte bine cum să gestionez situația care se suprapunea peste moartea tatălui meu și durerea cauzată de ea, sentimentele mele au alunecat pe panta negativă, urâtă, neomenoasă. Eram în plină tinerețe și simțeam că viața trece pe lângă mine, aveam nevoie de mama mea, dar în locul ei, aveam grijă de un adult cu mintea unui copil de 3 ani. Cum simt că moartea unei alte persoane dragi m-ar doborî, așa am simțit și că un handicap psihic m-ar putea distruge și n-aș putea fi mama care îmi doream să fiu.
Am făcut testele pentru sindromul Down, rugându-mă neîncetat să iasă bine. Miruna mi-a adus aminte de nerăbdarea de a afla rezultatele cu articolul ăsta. Am răsuflat atunci ușurată, fără să știu că de fapt, sunt ghiceli, dar mi-au oferit liniștea de care aveam nevoie. Ce-aș fi făcut dacă rezultatele nu erau bune? Aș fi suferit ca un câine și m-aș fi înarmat cu răbdare, pregătindu-mă psihic pentru ce va să vie (fără să știu cum ar fi). M-aș fi resemnat și aș fi simțit că duc o luptă și, în România, sunt sigură că aș fi dus o luptă crâncenă. Cu mentalitatea oamenilor, cu nepăsarea statului, cu toate lipsurile care sunt în țară, chiar cu mine însămi.
Am citit și eu, ca foarte multă lume, povestea Cristinei Bălan, pe care o știți din trupa Impact și de la Vocea României. Acum o știți poate și ca mamă de gemeni cu trisomia 21. Am un respect deosebit pentru ea și pentru felul ei de-a gândi, pentru dragostea ce le-o poartă celor doi puiuți norocoși că s-au născut într-o familie ca a lor. O familie care luptă pentru ei și le oferă o viață normală și plină de iubire. Citind despre ei pe nenumărate bloguri, mi-am dat seama de ceva la care nu m-am gândit până atunci. O aveam pe Ada de câteva luni deja și toate grijile mele legate de un posibil handicap psihic erau uitate. Dar nu doar uitate, ci schimbate. Nu ar mai fi avut absolut nici o importanță dacă ar fi avut un handicap mental, aș fi iubit-o la fel, din toată inima, cu toată dedicarea, cu toată hotărârea de a-i face viața frumoasă și ușoară, de a o învăța să fie independentă, de a-i întări sufletul, de a lupta în locul ei cu toți cei care s-ar fi uitat urât la ea.
Mi-a fost teamă de un handicap pentru că nu știam că am în mine atâta iubire, atâta dragoste și dedicare, care ar fi rupt orice bariere, ar fi înfrant orice greutate. Încă nu știu cât de tari și puternice sunt toate astea în mine, dar descopăr pe zi ce trece că nici un munte n-ar fi greu de împins pentru ea și nici o apă greu de trecut cu ea în brațe.
Așa că am scris articolul ăsta pentru a vă încuraja, pentru a vă domoli puțin frica, pentru a vă da un exemplu că fricile pot fi învinse de iubire, că dragostea de mamă e (și ar trebui să fie) atotputernică. Nu credeam că se poate, mi se părea absurd să poți dobândi sentimente atât de puternice dacă ai ajuns la o vârstă și nu le-ai avut niciodată. Mi se părea neadevărat și puțin probabil ca dragostea de mamă să se simtă așa, să dea pe dinafară cum dă laptele în foc, să iasă din tine și să prindă forma unui bebeluș de 53cm și 4kg și să tot crească, să înceapă să se târască, să se rostogolească și să umble în două picioare. Să vezi iubirea umblând prin casă, trăncănind pe o limbă pe care n-o înțelegi și descoperind lumea. Și să simți în fiecare secundă că oricât de special sau dizabilitat e boțul ieșit din tine e perfect așa cum e și că ești în stare, din atâta iubire, să faci orice pentru el. Și să nu simți niciodată ca e prea mult, că nu mai poți, că te-ai săturat.
sursa foto > mama > Shutterstock
22 Comments
Mama Aluniţă
Intrasem pe blogul tau vesela, sa iti multumesc pentru introducerea in blogroll, si iata ce lacrima mi-a aparut in coltul ochiului… Avem trairi si experiente asemanatoare si m-am regasit in ceea ce scrii. Eu mi-am pierdut tatal la 15 ani si, pe atunci, nu mi-am dat seama cata importanta avea acest lucru. Pe la 17 au inceput depresiile si aproape ca nu e zi in care sa nu ma gandesc la moarte, intr-un fel sau altul. Am fost socata sa aflu de la o prietena, pe la 30 de ani, ca ea nu se gandise niciodata la sinucidere, cand pentru mine era preocupare normala, credeam ca toti suntem asa. Cat despre teama de a naste un copil cu Down, ce sa mai spun: mama m-a nascut la 43, eu am nascut la 38, deci…
Acestea fiind zise, sa fim sanatosi cu totii si la cat mai multe ganduri si articole vesele, totusi! Si multumesc inca o data 🙂
Tomata
aveai mai demult un loc la mine in blogroll, doar ca m-am luat cu altele, n-am avut net… si na, abia acum mi-am amintit 🙂
imi pare rau sa aud de toate prin cate ai trecut si imi pare si mai rau ca te chinuie aceleasi ganduri. pt mine, sinuciderea nu intra in schema, doar in anumite cazuri exceptionale, deci nu ma gandesc la asta deloc. insa ma gandesc la tot felul de alte tampenii, care imi intoxica cele 5 secunde pe zi.
Ioana
Ce frumos ai spus… Până nu ai un copil, poate părea cliseic ori exagerat, dar acum înțeleg perfect sentimentul și te felicit pentru ca ești o mama deosebita.
Tomata
sa stii ca a devenit un cliseu sa tot auzi asta, insa e atat de adevarat ca de-asta cred ca e mereu repetat. am inteles atatea lucruri dupa ce am devenit mama incat am impresia ca mi s-a deschis usa catre o alta cunoastere, parca mi s-ar fi luat un val de pe ochi.
multumesc de compliment, ti-l intorc, pentru ca sunt sigura ca la fel esti si tu.
Miruna
❤️
Cristina e grozava ca a ales sa vorbeasca despre asta. Consider ca acesti parinti subt adevarati eroi.
Tomata
sa stii ca mamele ca ea sunt mame eroine in adevaratul sens al cuvantului.
ce bine-ar fi daca toate femeile ar intelege asta si nu le-ar mai judeca pe mamele de copii cu sindrom Down ca n-au facut avort la timp.
Miruna
pfff, eu încă mai primesc comentarii la acel articol … nu știu pe unii cum îi rabdă pământul
o femeie
In timpul sarcinii am refuzat frici si teste. Am facut dublu si triplu test ca asa a vrut dr dar nu am fost sa cer rezultatul: stiam ca deja imi iubesc copilul asa cum e el. Dr a spus ca e bine, m-a intrebat daca vreau sa imi explice si am zis ca parerea lui e suficienta. Am fost la ecografii (3) doar sa imi spuna ca inimioara e bine (si daca nu ar fi fost ibne, m-as fi mutat si in Honolulu sa am parte de o nastere si o operatie imediata pt copilas).
Da, cunosc oameni cu copii cu probleme, care au facut totul pt copil, care au lasat viata si s-au mutat in conditii si munca dura doar ca acel copil sa aiba o sansa, o alta sansa.
Stiu ca suna trist, dar dragi romani cu copil cu probleme, copiii cu sindrom down sau cu altele au sanse mai bune in tarile vestice. Si Cristina e o mama grozava si o femeie de o forta imensa.
Tomata
cand mi-a spus o alta gravida ca refuza testul pt sindrom down, am judecat-o.
nu i-am spus, dar m-am mirat si am barfit gestul.
ea era mama a doi copii, deci stia despre ce vorbesc acum. eu nu stiam si am judecat-o. acum imi retrag fiecare cuvintel si o sa-i cer iertare, desi ea nu stie ca am simtit asta atunci.
ianca
Wow, Andreea … În ultima vreme, din cauza problemelor mele de sănătate, și eu am dat în gânduri… să le zicem negre, dar nu pentru alții, ci pentru mine, din păcate. Nu e ușor, într-adevăr… și eu pot mărturisi pentru dragostea asta de mamă atotputernică prin cum m-a îngrijit mama mea în perioada asta – pur și simplu nu am cuvinte de recunoștință față de iubirea și atenția ei. Of, iată și lacrima. Frumos ai scris, foarte frumos!
Tomata
multumesc :*
imi pare foarte rau sa aud de problemele de sanatate, dar ma bucur tare ca ai langa tine cea mai importanta persoana, care te iubeste neconditionat si daca ar putea face cumva sa ia ea toata durerea ta, sunt sigura ca ar face-o intr-o clipita. pacat ca nu putem face asta pentru cei pe care ii iubim enorm.
Roxana
Atunci cand strabunicul meu a murit aveam trei ani si nu intelegeam ce inseamna moartea, dar o matusa s-a “ostenit” sa-mi spuna ca oamenii care mor nu se mai intorc iar asta m-a terorizat ani la rand dupa aceea. De frica mortii nu am scapat nici azi, ea acutizandu-se mai ales de cand mami nu mai e…
In timpul sarcinii multi ma intrebau daca o sa pot duce sarcina, lucru atat de chinuitor pentru mine incat pana in ultima zi m-am intrebat “oare pot pana la capat?”.
Pe micut mi-l imaginam bolnav, chinuit de maladii grave, mai ales dupa ce bunicul mi-a zis ca cine stie ce monstru am sa nasc. Nu a fost deloc asa, dar frica inca exista. Ma tem ca nu sunt o mama destul de buna, desi ma straduiesc.
Incerc sa ma autosugestionez, asa castig incredere. Mi-a facut bine articolul tau, mult bine.
Tomata
iarta-ma, dar ce urat lucru ti-a spus bunicul tau 🙁
ma bucur sa aud ca n-am scris degeaba.
sunt sigura ca esti o mama desavarsita, nu pun asta la indoiala.
Mada
Parcă ai scris pentru mine! 🙂
La primul copil eram optimismul în persoană cu tinerețea în dinți, toate fricile fugeau din calea gândurilor pozitive. După accidentul de la naștere am dat nan în nas cu doamna dizabilitate, urata și rea. Au trecut anii și am realizat ca forța dragostei pentru propriul copil este atât de puternică că poți clădi fericire peste orice necaz.
Dar de câteva luni sunt plina de frici și traume care năvălesc în gândurile și visele mele, încerc sa fiu pozitivă pentru noua viață pe care o port și sper cu toată ființa mea să duc sarcina la bun sfârșit și să fim sănătoase.
Nesiguranța asta mă face cu nervii dar încerc sa fiu realistă și să merg înainte.
Te pup, Andreea! Să fiți bine! ??
Tomata
😮 ce accident? (daca nu-s prea indiscreta)
ma bucur sa mi se confirme afirmatiile si sunt sigura ca noua viata pe care o vei da va fi una frumoasa pentru ca ai inteles ca doar tu poti sa o faci asa, doar de tine depinde sa cresti un om fericit. deci nu-ti mai fie frica. ai tot ce-ti trebuie sa-ti faci copilul fericit 🙂
Mada
Acum 11 ani am ajuns cu bine la final de sarcină și planul era să nasc natural. Dacă ceva nu mergea cum trebuie dna dr intervenea cu o cezariană. Din păcate și-a luat concediu cu o luna înainte și m-a pasat la “mâna ei dreaptă”, o dr tânără rezident. Mi-a plăcut de ea și chiar am crezut ca o sa fie ok. M-a chemat la spital și după control a decis ca sunt de născut, nașterea provocata cu mialgin a zăpăcit copilul din pântec iar eu eram complet amorțită de la brâu în jos. M-au chinuit pana și-au dat seama ca nu mai au ce face decât sa îl scoată cum o fi. Și uite asa m-am trezit cu un bebe de nota 0 spre 1, care nu a mai respirat, cu o hipoxie de grad 2, plus multe alte probleme. Ce sa zic, spit jud Constanța era renumit pt drame de genul asta, doar ca eu am crezut ca sunt tânără sănătoasă și puternică. Se pare ca nu prea a contat pt echipa medicală.
M-am întins ca o plăcintă!
S-aveti o zi cu soare!?
diana
Ce coincidenta, chiar ieri mi-am amintit de Cristina de la Impact. Cit despre fobii si temeri, stiu cum este, am si eu mintea invadata de scenarii de multe ori.
in legatura cu sindromul down, in Romania se face de vreo doi ani un test pentru depistarea sindromului, care are o acuratete mult mai mare decit amniocenteza si presupune doar recoltarea de singe. Eu l-am facut acum doi ani si-l recomand, inclusiv pentru linistea viitorilor parinti. Se face la Medlife dar si la alte locatii si se numeste Prenatest sau Harmony.
Tomata
si daca afli ca vei avea un copil cu sindrom Down atunci ce? faci avort?
ca eu asta incerc sa spun si asta vrea si Cristina sa transmita: copiii cu SD sunt tot oameni.
diana
Eu am scris de test in cazul in care ar fi de folos cuiva. Altfel, este o situatie de viata in care fiecare face cum simte si dupa cit poate duce iar parerile de pe margine sau teoriile nu valoreaza nici dou lei. Dar da, cred totusi ca este important si util sa stim de bagajul cu care vine un copil, sa cintarim lucrurile si in caz de boala sa ne informam dinainte de nastere.
Diana
Esti o femeie puternica si curajoasa sa iti marturisesti in primul rand fricile
la mine s-au diminuat de cand am emigrat. Una dintre cele mai mari e /era sa nu mor prea devreme, sa creasca fara mama lui puiul. Si sa nu-mi traiesc degradant sfarsitul. Acum are 6 ani si sunt momentan sanatoasa, deci zic ca o mai duc cativa ani (just kidding morbid ) , m-am mai potolit, sistemul medical aici imi inspira incredere si euthanasia e legala
cu sarcina , pff, eu am trait intr-o spaima continua… sa nu pierd (am pierdut prima sarcina ) , sa nu fie bolnav. .. am facut toate testele atunci, cum ti se schimba modul de a gandi in timp, m-am rugat sa nu fiu pusa in situatia de a alege /decide eu viata copilului, nu stiu ce as fi facut, desi atunci in sinea mea stiam ca as fi ales avortul, efectiv nu aveam resursele interioare si financiare sa cresc un copil cu handicap grav. Cand l-am simtit miscand in burta, am simtit ca poate sa fie cum o fi, il iubesc si gata. .. Nu stiu, lucrurile nu-s mereu doar albe si negre…
suntem complexe, de aia avem frici ?
ana
Frici am avut multe, mai ales dupa moartea mamei. Totusi, trecand prin diverse experiente mai putin placate am invatat sa le privesc in fata si astfel si-au pierdut din intensitate.
Sunt de accord ca dragostea pentru cei dragi te ajuta sa treci peste toate. E testat 🙂
maria
Cam la fel mi-am domolit si eu teama de a naste inca un copil cu handicap, cu incredere ca pot iubi.
Sunt plina de frici, dar cumva reusesc sa le uit din cand in cand cu pretul unor atacuri de panica sau inchipuiri monstruoase. Imi amintesc de bunicul meu care a trait 97 de ani, un om hatru, inteligent, liber, fiindca mi-a spus odata ca pe la varsta de 40 si ceva de ani a fost sigur ca se prapadeste in urma unor probleme de sanatate. Probabil ca trebuie sa treaca timpul ca sa ne inteleptim, sa ne mai eliberam de frici. Sa va iubiti mereu!