Cum trăiesc oamenii cu dizabilități în Germania

Am tot vrut să scriu despre acest subiect sensibil, am amânat de câteva ori, dar odată cu articolul Marei, am lăsat orice aveam de făcut și am scris:

Cititorii mai vechi ai blogului vor ști că nu e prima oară când scriu despre oamenii cu dizabilități. Cititorii care azi se nimeresc prima dată în colțul ăsta de internet pot citi Vis-a-vis de clubul Heaven (un club din Timișoara care și-a pătat imaginea acum 5 ani cu un scandal urât de tot), Te-ai întâlni cu o persoană cu dizabilități?, Așa arată iubirea necondiționată, Oceanul ar fi mai mic fără un strop, Persoanele cu dizabilități au ceva de spus, Balul de la Castel, a patra oară pentru copiii cu dizabilități. Printre toate articolele mele veți mai găsi și cărți despre oameni speciali sau evenimente umanitare la care am participat pentru strângeri de fonduri. Deci nu-i prima dată când scriu și, cu siguranță nici ultima. Se poate să mă repet, dar nu-i nimic, mulți oameni au nevoie să li se repete, să li se reamintească.

Așa cum scrie Mara, și eu aveam impresia până acum câțiva ani că România stă tare bine la numărul redus de oameni cu handicap (fizic sau psihic), pentru că nu-i vedeam pe stradă, prin magazine, prin mijloacele de transport, prin parcuri etc. Dar oamenii cu dizabilitați care locuiesc în România, nu doar că sunt ascunși sau se ascund singuri, ci sunt și obligați să o facă. Sunt obligați de societate, dar în primul rând de autorități, pe care îi doare fix în fund (bine ar fi să nu fie doar o expresie) că cei în scaune cu rotile nu au rampe, nu au autobuze care se apleacă la nivelul bordurii pentru a-i ajuta să urce, nu au mijloace de transport speciale pentru ei, nu au facilități, nu au nici măcar toalete echipate corespunzător peste tot.

Și, evident că vine comparația cu Germania, țara pe care am ales-o pentru că aici sunt toate cele menționate mai sus și încă și mai multe. Nu, nu sunt dizabilitată în nici un fel, ca să mă intereseze aspectul ăsta la modul personal, dar sunt extraordinar de liniștită la gândul că dacă vreodată mi se va întâmpla mie sau vreunui membru al familiei mele să sufere de un handicap fizic sau psihic (Doamne ferește) viața va continua puțin diferit și poate mai greu, dar nu imposibil și cu destinație sigură către depresie.

Nu există zi în care să nu văd în trafic câte o dubiță cu rampă cu abțibildul albastru pe parbriz și încă unul în care șoferul îl roagă pe cel din spatele lui să păstreze o distanță de 3 metri, astfel încât să poată ieși repede în caz de ceva. Nu există parcare în care să nu văd cel puțin o mașină însemnătă corespunzător să nu fie parcată pe locul special.

Mă plimb prin parcuri și văd oameni în cărucioare cu rotile, bătrâni, tineri, de toate vârstele, singuri sau însoțiți, cu fețele luminoase și mereu cu o vorbă caldă dacă intri în conversație cu ei. Am văzut bătrâni cu tuburile de oxigen după ei, e plin de seniori cu cadre cu rotile, cu tot felul de mașinuțe motorizate pe stradă, în mijloacele de transport (evident că fiecare stație de metrou sau tren e dotată cu lift), prin magazine. Nimeni nu-i privește oblic, nimeni nu-i ignoră și nimeni nu îi desconsideră.

Asta e normalitatea, nu ce se întâmplă la noi.

Când am avut ocazia să vorbesc direct cu oameni cu dizabilități, toți mi-au spus că vor un singur lucru: să nu mai fie ignorați. Să fie tratați la fel ca oamenii care nu au coloana vertebrală strâmbă, care au ambele picioare și ambele mâini, cărora nu le zvâcnește capul pe umeri și care pot alerga. Vor să vedem dincolo de carcasa care le îngreunează viața, să le vedem sufletul și să îi tratăm ca pe orice alt om.

Mara a scris despre o cărticică și un site care ne pot ajuta pe toți să ne educăm copiii astfel încât să învețe de la vârste fragede că micuții speciali nu sunt mai puțin copii decât ei. Să nu facă diferențe, să nu-i ignore, să nu-i respingă și să nu își bată joc.

special-needs-children-in-developing-countries_opt
Vă provoc să intrați în discuție cu un om cu dizabilități. Să îi vorbiți ca de la egal la egal. Și o să fiți surprinși de ce veți descoperi. O bucurie pură, o fericire spontană și o mulțumire sufletească de amebele părți. Încercați, nu mușcă.

sursa imagine

6 Comments

  • o femeie

    Romania sta prost la oamenii cu dizabilitati: sunt 20 mii internati in centre pentru ca familia nu se poate ocupa de ei, si nici nu se descurca/nu au incercat singuri. Unii primesc medicamentatie sa ii sedeze….
    Fuse un documentar ingrozitor pe decatorevista …
    In rest, am cateva persoane in jur cu certificat de handicap: unii sunt autonomi, altii au probleme si sa il obtina (desi e boala rara, grava, medicamentatie si igiena vietii stricta, internari de urgenta aproape lunar etc).

    In Bucuresti, unde am locuit 10ani, sunt conditii mai bune decat in provincie. Ok, in alte tari sunt si mai bune, dar pentru Romania cunosc pe cineva ce s-a mutat in Bucuresti pt acces.
    o femeie a scris pe blog despre Oameni care au facut orasul lor mai frumosMy Profile

  • Ruxandra

    Multumim mult! Si pentru text- e nevoie de multe, cat mai multe de acest fel- si pentru link. Va asteptam pe site. Vom fi acolo atat cat ne vor tine puterile 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge