Înainte să mi se strice Kindle-ul pentru a patra oară, mă apucasem să citesc Soția călătorului în timp. Mișto carte, cel puțin cât am apucat să citesc din ea. M-a prins. Însă nu despre carte e articolul de azi, ci despre unul dintre clișeele cinematografiei siropoase. Și legătura cu cartea e că l-am găsit și în ea. Fac pariu cu oricine că ați văzut cel puțin un film în care un copil, o fată (de cele mai multe ori o fată) sau un băiat avea locul lui special.  Fie că era o grădină secretă, ca în Sandy Bell, fie că era undeva pe un deal de unde se vedea podul…

Oricât de amuzant sună asta, că doar menirea intrinsecă a pantofilor e să ajute la mers, eu am nevoie de pantofi care să-mi protejeze piciorușele când o să uit să mă mai opresc. Că nu-s Johnny Walker să tot keep  walking on and on. Mă așteaptă 10 zile de hălăduit prin Paris și mă  gândesc cu groază la cât de torturate îmi vor fi picioarele, la durerea înțepătoare care se va fixa în oasele mele obosite, la acele pe care le voi simți în mușchii gambelor și la incapabilitatea de a sta în picioare la sfârșitul unei zile.

Ați putea să-mi răspundeți că încrederea în cuplu trebuie să fie totală. Aș fi de acord cu asta, însă sunt anumite situații în care nu m-aș arunca orbită de iubire.

Fără intenția de a scormoni după idei pe la începuturile blogului, azi reiau oarecum o idee despre care am mai vorbit. Însă pe atunci, tot în 2007, vorbeam despre exprimarea sentimentelor în altă limbă. Zilele trecute, după un „God Damnit”* scăpat printre dinți, mă întrebam filosofic dacă o înjurătură rostită în engleză contează la fel de mult ca și una articulată în limba maternă.