Mă vei găsi la „locul meu”
Înainte să mi se strice Kindle-ul pentru a patra oară, mă apucasem să citesc Soția călătorului în timp. Mișto carte, cel puțin cât am apucat să citesc din ea. M-a prins. Însă nu despre carte e articolul de azi, ci despre unul dintre clișeele cinematografiei siropoase. Și legătura cu cartea e că l-am găsit și în ea. Fac pariu cu oricine că ați văzut cel puțin un film în care un copil, o fată (de cele mai multe ori o fată) sau un băiat avea locul lui special. Fie că era o grădină secretă, ca în Sandy Bell, fie că era undeva pe un deal de unde se vedea podul din San Francisco ca în-nu-mai-țin-minte-ce-film, fie o plajă ca în Dear John, fie un ochi de apă sub un pom ca în Game of Thrones, fie alte locuri de care nu-mi mai aduc acum aminte. Și fix în locurile alea, după o ceartă, o despărțire, un eveniment provocator de lacrimi, erau găsite persoanele rănite de către rănitor. Și povestea se încheia cu happy end (nu și în Game of Thrones).
Sunt tare curioasă dacă cineva are povești de genul ăsta din viața reală. Adică dacă cineva chiar are acel special place unde se retrage să mediteze la nemurirea sufletului, unde să-și lingă rănile și unde să fie găsit de cine vrea să fie găsit.
Cand eram copil acest loc special era in camera mea, cu spatele la usa, astfel nimeni nu putea intra, cu castile pe urechi si cu un carnetel in mana, imi povesteam off-urile paginilor de jurnal. Verile cand mergeam la tara ma ascundeam in sura in capitele de fan din pod :). Acolo imi placea sa citesc 🙂
Acum ca adult am o cafenea, pe care nu o stie nimeni, pe care nu o frecventez nici cu prietenii nici cu sotul in care ma duc cand vreau sa stau singura. Ma pun la geam si ma uit la lume, ma gandesc la problemele mele, ma reculeg. Si tot acolo au cea mai buna prajitura din lume, facuta de casa, cu multe fructe asa cum imi place mie 🙂
foarte faina ideea cu cafeneaua 🙂 poate am sa ti-o fur 🙂
Nu-i problema, mica sansa sa fie fix a mea 🙂
Şi eu m-am gândit uneori la asta, căci eu nu am! Dar am crezut mereu că ar fi o idee bună să găsesc un astfel de loc. Sunt şi eu curioasă ce va comenta lumea sau dacă va comenta, căci în acest caz şi tăcerea este un răspuns.
Total offtopic: ai nevoie de un kindle?:D Il vand eu pe-al meu.
Daca te intereseaza, da-mi de stire pe adresa din semnatura
Gradina de trandafiri, de la 30 de tufe in sus sunt o gradina nu? Numai ca trebuie sa te poti teleporta sa ajungi acolo pentru ca trebuie sa treci de multe porti si paza vigilenta a celor doi catei 🙂
In prezent – pe scaun in bucatarie, cu usa inchisa, fumand, cu o cafea mare si tare.
La parintii mei – in gradina din spate, langa niste pomi, stand pe o buturuga veche si admirand natura, dealurile, cerul, gandurile, analizand viata. Pana acum o luna stateam tot acolo deoarece acolo isi facea veacul si cutul alor mei dar … pe 14 august a murit (avea 16 ani) si … Si nimic. Am fost de curand acolo si fara el parca mi-am pierdut locul.
La birou – la mine in birou cu usa inchisa, imi pun planurile in ordine. Cand usa e inchisa = nimeni nu intra.
Acestea sunt de ani de zile locurile mele speciale in care ma reculeg, gandesc, fac planuri, plang, ma incurajez.
Nu le-as schimba pt nimic in lume.
Visez sa am o casa iar o parte din mansarda imi va reveni pt special place.
Uite, acum ceva vreme stam la o ciorba de vorba cu sotu’ – his place = la volan (si culmea, tot acolo se si calmeaza si ii vin si planurile marete). Daca eu am locuri imobile unde pot fi gasita, la el e mai greu ca nu stii unde se plimba si unde poate fi gasit!
Am citit si eu varianta in engleza “Time traveller’s wife”. E superba cartea si mi-a ramas mult timp in cap. Finanul e FOARTE emotionant si trist.
Iti recomand “Before you go to sleep” de Watson – nu am putut sa o las din mana pana nu am terminat de citit!
Cartea e una din favoritele mele 🙂
Desi i-am gasit cea mai mare greseala pe care am vazut-o vreodata intr-o carte, nu pot sa cred ca editorii nu s-au prins, iar asta cumva strica din farmec, dar totusi tragand linie imi place teribil de tare. Uneori imi vine inca sa-i scriu la autoare sa-i “reclam” greseala aia (ceea ce e o chestie, avand in vedere c-am citit-o prin 2005 or so, cand a aparut).
On topic, eu am un parc care-mi place 🙂 Si un loc anume in el, unde ma duc pur si simplu ca sa ma bucur de ce e in jur. Deci teoretic se poate sa ma gaseasca cineva acolo (teoretic, ca e destul de departe de unde stau eu, deci nu prea e probabil sa ma duc acolo cand am rani de lins sau ceva de genul). Bine, si mai e si in centrul orasului, deci nu e chiar cel mai izolat loc 🙂 But it’s my special place nonetheless.
N-am un asemenea loc. În liceu mergeam în Botanic să mă plimb ca să mă relaxez, sau stăteam pe-o bancă și citeam. Nu m-a ținut mult obiceiul ăsta, dar și acum Botanicul rămâne ”locul meu”… vorba vine… nu mă mai duc acolo singură, că mi-e frică de diverși indivizi :))
Eu am avut in copilarie, acum nu prea mai am nevoie dar sunt convinsa ca as gasi daca ar fi cazul. La bunici atunci cand eram suparata sau simteam nevoia sa fiu doar eu cu gandurile mele fugeam in gradina, destul de departe de casa, intre un nuc, un prun galben si un par altoit. Dupa cateva ore acolo toata viata era frumoasa. In Bucuresti aveam o strada plina de verdeata, parea mai rezidentiala si era intotdeauna liniste si foarte putina circulatie. Ma simteam in alta lume. Dar dar, de fiecare data cand ma suparam fugeam de acasa, dupa cateva minute pana la ore de plimbare sau “retragere” strategica in locul meu de suflet nimic nu ma mai supara. Acum ma apuca melancolia cand trec prin acele locuri si vad cat de mult s-au schimbat 🙁 In amintirile mele erau locuri vrajite.
mmm, nu prea comentez eu pe bloguri, desi citesc cateva, dar articolul asta… vai.
vezi, aici ai mentionat locuri atat de retrase, departe parca de tot si toti. Locul meu a fost unul extrem de… deloc retras. Am crescut intr-o casa imeeensa chiar in mijlocul Chisinaului, intre timp bunicii au plecat de acolo, din comoditate, era prea mare, dar sufletul meu a ramas tot acolo. Fix peste drum de casa e o scoala cu un teren de sport imeeens! si in dreapra terenului niste scari care candva duceau la intrare dar care acum au fost inchise, deci niste scari simple care duc intr-un zid. Cand eram mica si ma suparam pe ai mei mergeam acolo, acum ca am crescut tot acolo ma duc, doar ca povestea s-a facut cumva mai frumoasa, vara soarele incalzeste terenul facut din asfalt ( unde am invatat prima oara sa merg cu bicicleta) si seara e incredibil de placut sa stai culcata cu o patura pe el, si e unul din putinele locuri din chisinau, desi in centru, unde poti vedea perfect stelele. Oamenii dragi sufletului meu stiu ca in caz de urgenta, cand dispar, sunt acolo, la fel si iubitul care a trebuit sa ma urmareasca odata pana acolo ca sa vada unde dispar, si de multe ori statea si avea grija de mine fara sa stiu ca e acolo ( cat de romantic a putut suna asta:)) oricum, exista locuri unde pur si simplu gasesti linistea) eu le numesc locuri de suflet si cred ca e ceva foarte special sa gasesti unul cu adevarat al tau.
Eu aveam o casuta in copac 🙂