Mă vei găsi la „locul meu”

Înainte să mi se strice Kindle-ul pentru a patra oară, mă apucasem să citesc Soția călătorului în timp. Mișto carte, cel puțin cât am apucat să citesc din ea. M-a prins. Însă nu despre carte e articolul de azi, ci despre unul dintre clișeele cinematografiei siropoase. Și legătura cu cartea e că l-am găsit și în ea. Fac pariu cu oricine că ați văzut cel puțin un film în care un copil, o fată (de cele mai multe ori o fată) sau un băiat avea locul lui special.  Fie că era o grădină secretă, ca în Sandy Bell, fie că era undeva pe un deal de unde se vedea podul din San Francisco ca în-nu-mai-țin-minte-ce-film, fie o plajă ca în Dear John, fie un ochi de apă sub un pom ca în Game of Thrones, fie alte locuri de care nu-mi mai aduc acum aminte. Și fix în locurile alea, după o ceartă, o despărțire, un eveniment provocator de lacrimi, erau găsite persoanele rănite de către rănitor. Și povestea se încheia cu happy end (nu și în Game of Thrones).

Sunt tare curioasă dacă cineva are povești de genul ăsta din viața reală. Adică dacă cineva chiar are acel special place unde se retrage să mediteze la nemurirea sufletului, unde să-și lingă rănile și unde să fie găsit de cine vrea să fie găsit.