Tocmai când dădeam să scriu pe twitter că era o vreme în care ideile de posturi pentru blog îmi răsăreau în minte ca și coșurile la pubertate, iaca și subiectul postului de azi, inspirat din tweetul Oanei Brătilă. „Am deschis yahoo messenger-ul dupa 3 luni de zile. L-am inchis la loc. :))” Am vrut să-i dau reply și să o întreb ce folosește în locul lui, neconcepând că lumea poate trăi fără să folosească vreo unealtă de instant messaging. Pentru că Oana nu e singura persoană pe care am „auzit-o” zicând că nu folosește messengerul, știu că nici Dojo și dacă mă gândesc mai bine mai scot vreo două nume.

(Folosesc termenul „idol” pentru că n-am găsit altul mai bun. Bine nici nu m-am străduit să caut :P. Postul ăsta tratează probleme existențiale de mare importanță. Not) Serios acum. Gândește-te la vedeta (sau personalitatea) pe care o admiri, a cărei muzică îți dă simțurile peste cap, ale cărei cuvinte ai vrea să îți fie adresate ție, ale carei filme te fac să o visezi noaptea. Acel om pe care îl admiri, îl venerezi, îl ridici pe un piedestal și i-ai ierta orice, acel om pentru care te bucuri când câștigă un premiu sau care îți dă un exemplu demn de urmat, acel om despre care ai spune că ți-a schimbat…

Am tot vrut să scriu despre subiectul ăsta încă de când m-am lovit prima oară de această reacție. Am amânat, am uitat, dar mi-am adus aminte. Nu înțeleg reacția oamenilor de a se rușina de faptul că n-au bani. De ce ți-ar fi rușine să spui: „nu pot ieși în oraș că n-am bani”, „nu vin la film că n-am bani”,  „nu vin cu mașina la lucru că n-am bani”? De ce e asta o rușine? Și cu atât mai mult în fața unor oameni care nu sunt cu mult mai bogați ca tine și care și ei o duc destul de greu. Că doar trăim în România și știm…

Alex Negrea pune o întrebare pe blogul lui: Ce vă nemulțumește la articolele sponsorizate de pe bloguri? Deși întrebarea lui e foarte bună și aș vrea și eu să aflu răspunsurile voastre, pe mine mă interesează altceva: ați cumpărat ceva pe baza recomandărilor făcute de mine aici pe blog? Nu știu, cozonaci, creme, geluri de duș, poșete, inele contraceptive, bere, cărți, orice. Chiar m-a facut curioasă articolul lui și tare m-aș bucura dacă mi-ați răspunde la întrebare. 🙂

Toți cei care au citit Moromeții știu povestea sălcâmului tăiat și a tristeții provocate de retezarea unei entități sacre pentru familia din Siliștea Gumești. Mă bucur că am și eu cel puțin 3 pomi care mi-au definit copilăria. Mie îmi plac pomii, am o slăbiciune pentru ei și am câțiva de care îmi aduc aminte cu mare drag. Când eram copilă, mergeam cu prietenele mele din spatele blocului „la grădi”* să ne urcăm în corcoduș. Fiecare avea „casa” ei și nimeni nu îndrăznea să îi fure locul. Era unul dintre jocurile noastre și tare mai indrăgeam să stăm ca păsările în cuib și „să vorbim la telefon” (mimând doar gestul…