-
Cum am prilejuit o nuntă fără să știu
Lumea citește cărțile pe care le recomand, vede filmele despre care scriu pe blog, cumpără produsele cărora le fac reclamă, se identifică cu durerile sau bucuriile pe care le descriu, găsește consolare în rândurile mele. Toate astea le știu și le scriu fără a mă lăuda pentru că mi s-a spus. „Am citit despre carte pe blogul tău și m-ai făcut curioasă”. „Eram la Auchan și mi-am adus aminte că am citit la tine despre Triumf, așa că l-am cumpărat.” „Nu știu cum de nu ți-a plăcut filmul… că după ce-am citit ce-ai scris, m-ai ambiționat să-l văd și mie mi-a plăcut.” Cam astea-s lucrurile pe care le-am auzit despre…
-
Ultima viață a lui Ricky
A avut o tumoare la splină – viața a continuat după splenectomie. A avut o problemă la șold – viața a continuat după rezecția femurală. A fost aproape omorât de un amstaff – viața a continuat după o scuturare zdravănă. A avut nasul aproape rupt pe jumătate când și l-a băgat prin gard să latre la un alt câine – viața a continuat și după asta. A fost cât pe ce să sfârșească sub roțile unei mașini – viața a continuat din nou. Acum are o tumoare pe creier, de care nu poate scăpa. Viața va continua până când va deveni un chin.
-
La picioarele lui Robbie Williams
De dragul simetriei, aș fi putut intitula articolul ăsta „Motive pentru care m-am bucurat că l-am văzut pe Robbie Williams” sau „De ce m-am bucurat că l-am văzut pe RW” sau ceva legat de pofta aia care urma să vină mâncând. Însă mi s-a părut că titlul ales sugerează mai bine starea și locul în care m-au adus un concert cu adevărat deosebit.
-
De ce nu mă bucur azi că-l văd pe Robbie Williams
Am fost destul de naivă să cred că odată cu moartea mamei mele, grijile mele s-au redus. După ce m-am bucurat că la Milano a fost prima excursie în care îmi puteam lăsa telefonul acasă sau închis, iată-mă-s înaintea unei alte plecări din țară, din nou cu sufletul ghem. Pentru că așa vin nenorocirile și supărările, când ți-e lumea mai dragă, parcă numai pentru a-ți pune bețe în roate.
-
Dănuța, dintr-a doua până într-a cincea
Faptul că nu trece zi în care să nu mă adresez Ancăi cu Oana sau Oanei cu Anca (ba uneori o bag și pe Ana în schemă) a dus la o discuție cu ele care mi-a adus aminte că în în ciclul primar, profesoara de franceză nu mă scotea din Dănuța.
