La picioarele lui Robbie Williams

De dragul simetriei, aș fi putut intitula articolul ăsta „Motive pentru care m-am bucurat că l-am văzut pe Robbie Williams” sau „De ce m-am bucurat că l-am văzut pe RW” sau ceva legat de pofta aia care urma să vină mâncând. Însă mi s-a părut că titlul ales sugerează mai bine starea și locul în care m-au adus un concert cu adevărat deosebit.

Povestea tristă despre ceea ce pare a fi ultima viață a lui Ricky a rămas la criza epileptiformă de miercuri noaptea. Joi seara a mai făcut una… din nou am crezut că mor și eu în timp ce el îmi moare în brațe. Nu intru acuma în detalii, dar am amintit de starea lui pentru a vă face o idee despre starea în care eram eu când am plecat către Budapesta. Pe lângă faptul că m-am gândit și răzgândit de vreo 3-4 ori dacă să mai merg la concert sau nu, am ales s-o fac. O dată pentru că pe lângă visul meu de a-l vedea pe Robbie, îl mai zdruncinam și pe al Elenei, a doua oară pentru că, așa cum v-am spus, am dat o căruță de bani pe bilet. Am luat decizia cu Sotzu’ să își ia el liber vineri și să-l ducă la vet și să stea cu ochii pe el până a doua zi când mă întorceam de la unguri. M-am rugat să nu moară în timp ce eu nu sunt lângă el, așa cum a murit Benny, l-am rugat pe el să reziste, iar pe părinții mei să nu-l cheme încă la ei. M-au ascultat toți și Ricky e viu, n-a mai făcut crize, dar e amețit rău de la fenobarbital. Dar iar mă iau cu vorba, o să scriu separat despre asta.

Bun, după ce Sotzu’ a plecat cu câinele la vet, Elena m-a luat de acasă și am plecat un pic cu inima mai împăcată către Budapesta. Nu vreau să trec repede peste drumul ăsta, pentru că n-a fost doar un drum către ceva nou, ci și unul către ceva mai vechi. Am redescoperit bucuria de a petrece timp cu Elena și-am simțit destul de repede cum timpul a șters toată distanța pe care eu am pus-o între noi. Mă bucur că am avut ocazia să reluăm ce credeam că s-a sfârșit și sper să redevină măcar pe jumătate ce a fost. Dacă aceste rânduri nu au nici un sens pentru voi, iertați-mă, sunt pentru ochii ei.

Am îmbinat utilul cu plăcutul și nu m-am putut abține de la o vizită la IKEA, pentru că nici nu mă întorsesem bine că deja am făcut o altă listă. Ne-am mișcat rapid, am luat tot ce trebuia și ne-am îndreptat către hotel. Hotel care era o castană agățată de pe booking.com și așa se face că am dormit la 5 stele cu bani mult mai puțini decât costă în mod normal.

Toate astea s-au întâmplat până la ora 15:30, după care ne-am suit în bus, apoi în tramvai și pe-aici ți-e drumul către Papp Laszlo Arena. Ajunse acolo, nu erau mulți care așteptau la coadă, însă aranjarea lor era ciudată. Îmi e destul de greu să explic, mai ales că n-am făcut poză, dar ideea e că în jurul unui trapez făcut din bandă de delimitare, lumea stătea pe partea stângă și pe latura centrală. În dreapta stătea doar un grup de vreo 4-5 persoane și două fete mai retrase. Ne-am apropiat de ele să le întrebăm la ce oră se intră și dacă pe acolo intră toată lumea indiferent de zona în care are bilet. Nici ele nu știau prea bine, așa că i-am întrebat pe cei de la security, care nu vorbeau engleză și mai erau puși și pe miștouri. Am aflat doar că la 18:30 se intră. Între timp, noi două și cu celelalte două fete, care am aflat că erau din Germania și că fuseseră deja la peste 20 de concerte de-ale lui Robbie (dintre care 3 numai anul trecut), tot ne întrebam cum se va proceda, pentru că odată ce pica banda, toată lumea se va buluci la poartă și ne vom călca în picioare. Coada care se afla în partea stângă s-a ramificat la un moment dat în 3 și se tot lungea, în timp ce lângă noi, abia dacă mai veneau câțiva rătăciți. Ne gândeam că nu facem noi ceva bine, dar cei de le security le-au spus unora că vor taia pur și simplu banda și că nu contează unde stai. Evident că atunci când asta s-a întâmplat, ne-am bulucit la poartă așa cum ne așteptam. Aici mă văd nevoită să fac o comparație cu ce se întâmplă la concertele din București și vreau să știți că românii fac lucrurile mult mai cu cap. Adică la noi scrie clar: cine are bilet de zona A intră pe poarta pentru zona A, cine are la B intră pe poarta pentru B și tot așa. Nu aleargă nimeni, nu se calcă nimeni în picioare. Cel puțin la concertele la care am fost eu. Buuun, trecem de prima poartă, ajungem la a doua, cea pe care se intră în incinta arenei, dar pe coridoare. Acolo nimeni nu știa nimic, pe unde intră cei cu bilete la Inner Circle, pe unde cei din zona Standing. Într-un final am aflat și ne-am îmbulzit din nou. Am mai trecut de-o poartă, am ajuns la alta. Ultima, înainte de a intra în sala concertului. Scopul nostru era de a ajunge la gardul delimitator între Inner Circle și zona Standing pentru că n-am dat jumătate de salariu să-l văd pe Robbie de ecrane. Când s-au deschis ușile, am luat-o iar la fugă și în momentul în care am pus mâna pe gardul delimitator, am răsuflat ușurată și-am avut un scurt moment de fericire. Vedeam pasarela pe care urma să vină Robbie, iar când am văzut că montează un microfon la 1m de unde stăteam noi, am mai avut un moment. După care ne-am enervat un pic pe niște unguroaice disperate, ne-am foit de pe un picior pe altul, totuși eram în picioare de 4 ore, și ne-am plictisit așteptând încă 30 de minute peste ora anunțată.

Daaar, într-un final a venit. Și-a început un concert fabulos. Cu decoruri, cu dansatori, cu muzică extraordinară și cu un Robbie într-o formă demențială. E un entertainer adevărat cu un respect deosebit pentru fanii lui, cu un simț al umorului și o autoironie exact pe gusturile mele și cu o voce impresionantă.

Eu m-am dus din nou nepregătită pentru că n-am apucat să ascult albumul Swings Both Ways, pe care îl promovează în acest turneu. A început cu Shine My Shoes, iar mai jos am găsit o înregistrare de-a cuiva care stătea prin spatele meu.

Mă așteptam să cânte mai multe dintre melodiile lui celebre, însă îmi aduc aminte de Let Me Entertain You cântat în stilul anilor 60, Old Before I Die, Millenium (parcă) și, evident, Angels. A cântat multe melodii din alte repertorii, cum ar fi Ignition al lui R. Kelly,

New York, New York a lui Frank Sinatra, Hit the Road Jack a lui Ray Charles ,

That’s amore a lui Dean Martin sau King of the Jungle din Jungle Book. Totul într-un decor al spectacolelor din anii 50-60. Am rămas uimită când a încheiat spectacolul cu „Good night, Budapest” imediat după ce-a cântat Angels. Am sperat că vine la bis și cântă Feel. Numai că nu. Fără bis, fără Feel. Nu-mi venea să cred că a lipsit Feel din concert și încă mă scarpin în creștet că nu s-a întors la bis. Unul dintre momentele serii a fost căsătoria cu his showbiz wife, adică cu una dintre fetele din public. A luat-o pe Dora de pe undeva din stânga noastră, a urcat-o pe scenă, s-a pus în genunchi și a cerut-o de soție. Imediat au intrat preotul, martorii, i-au pus voal, iar el a ținut-o de mână, a pupat-o (pe obraz, că acum e însurat de-adevăratelea și nu mai face prostii) și a condus-o înapoi în public, creându-i o amintire de invidiat.

Așa cum ați putut vedea și din clipuri, concertul a fost un spectacol complet, n-am absolut nimic de comentat și tot efortul a meritat banii, drumul și oboseala. Și-acum alte poze.