-
Confesiuni post-terapie
Când am scris articolul Nu ești nebun dacă mergi la psiholog, speram să dărâm câteva idei preconcepute și poate să vă încurajez să încercați măcar o oră de terapie. Nu mică mi-a fost mirarea când Geta mi-a spus că în urma celor scrise de mine, 3 dintre cititoarele mele au căutat-o. În afară de una dintre ele, care îmi scrisese în comentarii că a fost deja la o primă ședință, de celelalte două nu știam nimic. Nici măcar nu le cunosc personal. Cu una dintre fete m-am mai intersectat pe facebook, iar cealalată nici măcar nu este „de-a casei”, a dat întâmplător peste articol și s-a hotărât să încerce. A…
-
Diminetile unei alte vieti
Am mai spus pe blog în nenumărate rânduri că dimineţile sunt preferatele mele din toate momentele unei zilei. Sub orice formă s-ar prezenta ele: însorite, ceţoase, ploioase, toride, verzi, galbene sau gri. Chiar dacă pe parcursul zilei, vremea ajunge să mă enerveze, ba că plouă, ba că e prea cald, ba că e prea frig… dimineţile văzute din spatele geamurilor sunt superbe no matter what. Dimineţile înseamnă început, conţin în ele o grămadă de lucruri care aşteaptă să se întâmple, o grămadă de posibilităţi şi o grămadă de necunoscute.
-
Furtună într-un pahar cu apă
Când am ascultat sfatul vostru şi am luat atitudine, chiar nu ştiam ce are să se întâmple, nici măcar nu ştiam ce vreau „să rezolv”, însă m-aţi încurajat şi m-am auto-încurajat că dacă nimeni nu zice nimic, lucrurile or să rămână la fel. Însă chiar şi cu scandal şi puţină vâlvă, tot la fel au rămas. Nimeni nu va face nimic până când datele problemei nu vor fi mult mai grave. Faptul că mama mea a ajuns teafără acasă şi dup-aia înapoi la spital a făcut ca întâmplarea să nu fie un subiect demn de ştire. I-a lipsit senzaţionalul, deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, n-aş fi de aceeaşi părere.…
-
Nu vreau sa-mi bag capul in nisip
Țin neapărat să vă mulțumesc pentru încurajări și pentru încrederea și forța pe care mi-ați dat-o prin comentarii și mailuri. 🙂 Mama mea este în siguranță, azi se întoarce acasă și după circul pe care l-am făcut ieri la spital, din oră în oră intrau asistenta sau infirmiera să verifice dacă e în patul ei. Ah, și nu le-am dat nici măcar un leu șpagă pentru a se ocupa de maica-mea cum trebuie, că nu meritau. Și mai mult de-atât, asistenta de miercuri m-a și auzit când vorbeam pe coridor cu Cezar și îi spuneam că nu vede de la mine nimic. ;)) Ieri n-am mai văzut-o la față. Referitor…
-
Bolnavii pleaca din Spitalul Judetean cand vor ei
Acum că am deschis cutia Pandorei și v-am povestit de mama mea și Alzheimerul ei, deși nu-mi place să vorbesc despre asta pe blog, mă văd nevoită să scriu undeva despre toate neplăcerile și nervii pe care mi-i provoacă statul și sistemul român când vine vorba de ajutor și servicii. Ideea e că oricum vorbesc și scriu degeaba că prin scrisul pe blog nu rezolv nimic. Însă, la momentul ăsta sunt MULT prea obosită și nervoasă pentru a face plângere pe undeva, dacă aș ști unde. Să vă povestesc.
