-
Tatuaj pentru mașină
Din aceeași serie, dar mai trist. Sincer, dacă băiatul sau fata mea ar face asta, poa’ să fie cea mai scumpă mașină din lume și aș purta “tatuajul” cu cea mai mare bucurie. De aici.
-
Un noroc moștenit
Nu știu dacă norocul se moștenește, da’ cel puțin în cazul despre care o să vă povestesc azi, cu siguranță-i moștenit. Știu asta pentru că îmi amintesc că și tatăl meu avea noroc cu carul când venea vorba de parcare. Și de fiecare dată ținea să sublineze faptul ăsta. Sunt genul de șofer care ar intra cu mașina în scara blocului numai ca să nu-și miște fizicul prea mult. Sunt comodă și nu mi-e rușine s-o spun. (Cu toate astea de joia trecută am mers cu mașina doar vineri, la mama mea, și ieri până la medic că nu aveam cum să ajung în timp util dacă mergeam pe jos.…
-
Renașterea unui oraș din propria cenușă
Prima oară când am aflat despre ce s-a întâmplat la Dresda a fost datorită Abatorului 5 al lui Kurt Vonegut. Am rămas fascinată și Dresda a devenit unul dintre locurile pe care îmi doresc cu ardoare să le văd. Dorința mi se va îndeplini în aprilie și aștept întâlnirea cu multă emoție. Pe 13 februarie s-au împlinit 68 de ani de la bombardarea ei, într-o zi cu puțin timp înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial, când au murit între 35,000 și 135,000 de oameni. Fiind un oraș cultural (unul dintre cele mai frumoase ale lumii, leagăn al arhitecturii și culturii), a fost scutit de bombardamente, astfel încât numărul…
-
Oi avea eu aproape 30 de ani, da’ tot ca o elevă arăt
E bine să mai ieși din casă. E bine și să mergi pe jos. Ți se întâmplă chestii (și dup-aia ai despre ce scrie pe blog ;))) Sâmbătă, după o vizită pe la coafor și o întâlnire tare plăcută cu Nebuloasa, mă întorc acasă pe jos, bucuroasă că terminasem mai repede a doua carte a lui Ellen. Citesc în timp ce merg pe jos, îmbin utilul cu plăcutul. Mai aveam aproximativ 100m până acasă, și numai ce băgasem Kindle-ul în ghiozdan, când o bătrânică mă abordează spunându-mi ceva, dar nu auzeam prea bine. Mă întreba dacă o pot ajuta să care o plasă grea până la ea acasă, nu stă…
-
Îmbrățisarea unui tigru
Am găsit poza de mai jos în reader, pe-un blog la care sunt abonată și am căutat câteva minute bune după povestea ei. N-am găsit-o sau n-am căutat destul de bine. Mi-am adus aminte pe loc de povestea lui Christian, leul crescut de doi bărbați și eliberat în sălbăticie, care după un an, când aceștia s-au dus să-l caute, i-a întâmpinat cu o bucurie de nedescris și cu aceeași îmbrățisare pe care o vedeți în poza cu tigrul. Aici e povestea în 2 minute și ceva, iar aici e pe lung, într-un documentar de 45 de minute. Mi-ar plăcea să lucrez cu animale, fie sălbatice, fie domestice, consider că avem…
