2016 – de la 0, cu premiere la fiecare pas

Mă gândeam zilele trecute că din 2010, de la moartea tatălui meu, nici un an n-a semanat cu altul, nici un an n-a fost lipsit de evenimente, mici sau mari, bune sau rele, nimic n-a mai fost la fel ca înainte de acest moment 0. După ce 2012 a fost anul în care l-am pierdut pe Benny, 2013 – anul nunții, 2014 – anul în care am pierdut-o și pe mama mea, 2015 – anul în care a venit Ada, 2016 e anul în care ne-am mutat în Germania, să ne facem de lucru cu un nou început, o nouă viață. Toate aceste momente au fost noi capitole, reconfigurări de traseu, ocazii să învățăm mereu altceva nou. Mereu să ne obișnuim cu ceva în plus. Așa că, de aproape 7 ani, viețile noastre au fost mereu noi, deloc banale, deloc similare cu ce știam dinainte.

2016 a fost un an original din toate punctele de vedere. N-a fost întotdeauna sau totul ușor, însă datorită faptului că eram pregătiți mental și sufletește să nu ne fie simplu, am trecut cu bine peste toate încercările, frustrările, piedicile. Am găsit mereu soluții și n-am pierdut din vedere faptul că asta ne-am dorit amândoi, că Berlinul e locul în care vrem să fim, să trăim, să evoluăm, dar mai ales să ne bucurăm de viață. Fără stres, fără griji, fără frică, fără dor. Și-am descoperit că oricât de greu ne-ar fi în Berlin, ne e mai bine decât în România.

Ce-a mai însemnat 2016 în afară de mutarea asta și descoperirile aferente? A însemnat un an fără călătorii, cu multe cărți, cu spectacole grandioase, cu meciuri de fotbal din lumea celor magistrali, cu concerte, festivaluri stradale, cu multe ieșiri în natură, cu multe premiere bebelușești, cu mult râs, cu mulți oameni noi din toate colțurile lumii, cu o reorientare profesională. Dar, pe rând:

Ianuarie

– ca de obicei, mi-am făcut o listă de planuri pe 2016. Ce s-a ales de ele citiți aici.
– despre cărți: un top 10 al celor mai bune cărți citite în 2015 și un reading challenge de care m-am ținut cu brio.
– Berlin: drumul către noua țară, mirarea mea când am văzut cum se reciclează sticlele aici, relatare după două săptămâni, frustrările adunate în prima lună și metoda prin care ne-am găsit chirie
– Ada: după 5 luni dormite între noi, am mutat-o în patul ei, fără nici un scandal. Acum e din nou între noi

Februarie

– a fost doar despre Berlin și Ada astfel:
– Berlin: întâlnirea cu mamele internaționale, lunga așteptare și traiul suspendat fără IBAN și internet, vizita celor de la Protecția copilului, înscrierea la pediatru, o tentativă de întâlnire literară, acomodarea în Germania, cursurile gratuite de limba germană
– Ada: preferința pentru mama din oglindă, primul dinte
– 2 ani de la moartea mamei mele
– cu Ricky la veterinar și-un posibil leac care să-i prelungească viața

Martie

– 6 ani de la moartea tatălui meu
– Berlin: primul muzeu vizitat, primul spectacol colosal, un pic îngrețoșată de niște țigani autohtoni, pericolele din jurul nostru
– Ada: beneficiară a unui venit și non-jucăriile ei
– am participat pentru prima oară la #PayWithAPoem și tare mi-a plăcut

Aprilie

– Ada: am luat parcurile la pas, că multe nu prea aveam de făcut, am dus-o la baby swimming, prima formă de locomoție – în 4 labe, relația de dragoste dintre ea și Ricky (ar trebui să fac un follow-up și să vă povestesc în ce a degenerat această dragoste, că mă înnebunește de cap)
– Berlin: din categoria mirărilor – despre cum trăiesc oamenii cu dizabilități în Germania, despre vremea ciudată de aici și despre cel mai mare memorial al evreilor din lume – pietrele aurite.
– mi-am activat contul de Instagram, unde pun poze doar din Berlin și din călătorii
– mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că sunt creață
– am scris în speranța că i-aș putea motiva și pe alții că își pot schimba viața dacă asta vor și că fericirea este o alegere
– o dorință împlinită: ciresii înflorți de la Bonn

Mai

– primele sărbători de Paști în Germania – nici un sentiment
– relatare din singura excursie de anul ăsta, cea de la Koln
– am participat, cu ajutorul blogului, la o conferință Telekom de lansare a unui joc pentru smartphone care își propune să ajute la cercetarea Alzheimerului
– Berlin: ce animale bântuie prin jurul blocurilor (din păcate, unde stăm acum nu mai vedem nici un animal exotic), despre o mare țeapă luată de la bancă, după ce am pus botul mesmerizați de o funcționară, despre cum i-am văzut pe OneRepublic pe gratis, despre găsirea celei de-a doua chirii și despre bucuria de a ne muta
– primul Carnaval al Culturilor
– Ada cea care nu se oprește niciodată din râs. Doar când plânge.

Iunie

– ar fi fost ziua mamei mele
– și a tatălui meu
– am citit cartea anului 2016
– o întâmplare amuzantă cu politica folosirii WC-ului la birou
– cum ne-a ajutat un sirian să ne mutăm și ultima zi la etajul 9

Iulie

– iar fără internet
– poliția pare că nu prea-și face treaba bine
– cum am dormit în prima noapte din noul apartament
– am început seria Berlinul în imagini, pe scurt – care numai pe scurt nu e
– Ada a împlinit un an și i-am făcut o petrecere cum se cuvine

August

– primul nostru deceniu
– cum ar zice Sotzu’ – motivul pentru care m-am mutat eu la Berlin :))
– Ada: ce-a moștenit de la mine (se pare că doar pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că nu se mai joacă cu cercelul, ci își răsucește părul pe degete când îi e somn), despre cum arată o zi din viața mea de mamă (s-au mai schimbat multe de atunci)
– deși am scris foarte rar pe blog anul ăsta, mă mai și plângeam că nu scriu decât despre Ada și Berlin
– am vândut mașina, pe care n-am iubit-o deloc
– am scris despre vechimea mea pe internet
– am avut cel mai frumos vis cu părinții mei
– mi-am făcut curaj să scriu pe blog despre ce n-am vorbit decât cu oamenii apropiați și cu psihologul

Septembrie

– Ada a început să dea dovezi că ne iubește (acum are mai multe, chiar ar trebui să scriu despre ele)
– am vizitat și cel de-al doilea muzeu preferat (nu al doilea din Berlin, ci în topul tuturor muzeelor pe care le-am văzut)
– am fost la primul Festival Internațional de Literatură și i-am văzut pe Colm Toibin, Paolo Giordano, Neel Mukherjee și Alain de Botton – de unde m-am „infectat” cu microbul festivalurilor de literatură
– primul job din Berlin și cum l-am obținut când nu mi-l chiar trebuia

Octombrie

– am împlinit 33 de ani și m-am serbat cu niște prieteni români, dar n-am scris despre asta
– îmi era bine și încă îmi e, deși aș vrea să mă odihnesc mai mult
– am scris despre tururile gratuite din Berlin (și din orice oraș care se respectă)
– despre caninii Adei, care n-au mai apărut de atunci
– o dedicație pentru niște oameni deosebiți, care de când am scris postul au mai făcut și alte chestii pentru noi. Eu încă aștept să aibă și ei nevoie de noi.

Noiembrie

– două întoarceri românești: una plină de frustrări la ambasada din Berlin și una acasă, emoționantă, după 11 luni.
– vizitele prietenilor din România care au început să vină după ce Ryanair a introdus zboruri directe și ieftine
– primul spectacol de balet, care nu m-a convins foarte tare, dar nu renunț la idee

Decembrie

– am votat, deși nu aveam de gând. Ambasada, în schimb, a punctat bine
– s-a întâmplat ce m-am așteptat să se întâmple: un atac terorist la Berlin. Unde am fost, ce-am făcut și cum a fost după
– dovezi de afecțiune, de păsare, de considerație
– un Crăciun absolut deloc deosebit
– un articol pentru 8 semi-pseudo-recenzii ale cărților de care n-am apucat să scriu, dar n-am vrut să rămân cu ele nepomenite

Printre toate aceste chestii noi și frumoase am un regret. Unul mare de tot, dar asta e, nu s-a putut și gata. Aș fi vrut să o ducem pe Ada la mare, la plajă undeva. Adoră apa și nisipul, așa că sigur i-ar fi plăcut. N-am dus-o nici măcar la lacurile din Berlin, pentru că vremea de aici e așa capricioasă că nu știi când și ce planuri să-ti faci. Însă e o promisiune ei și nouă înșine că în 2017 sigur o vom duce la mare.

Urmează un Revelion petrecut în 3, doar noi 3, cu ouă umplute, wrap-uri în loc de sandișuri, șampanie scumpă dar puțină, doar cât ne trebuie, dulciuri la discreție, poate și-un vin fiert și multe, multe, prea multe petarde și artificii. Nu ale noastre, dar parcă e război de două zile, la cât de entuziasmați sunt nemții de ele. Și nu țin cont de faptul că nu e voie să le puști până la miezul nopții. În România e mult mai OK la faza asta. Deci ne așteptăm la mare nebunie diseară.

2016 a fost un an greu, dar bun. Altfel. L-am lua de la capăt dăcă am ști cum e? Bineînțeles că da. Ce avem acum și aici merită efortul, stresul, frustrările.

Ce-mi doresc pentru 2017 vine într-un post viitor. Trebuie să mă gândesc că nu prea am avut timp să o fac.

Vouă vă doresc un an plin de experiente noi, pozitive, de evenimente fericite și de multă, multă veselie. Și sănătate. Și dragoste.

Un An Nou fericit!

sursa foto > 2017 > Shutterstock