N-am mai văzut un răsărit de prea multă vreme
De fapt, n-am văzut prea multe răsărituri, punct. Le pot număra pe degetele de la o mână, atât de puţine au fost. Puţine şi târzii. Poate pentru că nu-s un om al mării, poate pentru că, deşi-s matinală, nu-s suficient de matinală, poate sunt prea departe de mare sau de munte şi m-am obişnuit ca soarele să răsară de după blocul din faţa geamului, nu din Pământ.
Primul răsărit de care îmi aduc aminte a fost în 2001, pe plaja de la Costineşti, după o noapte friguroasă, obositoare, nedormită, aţipită doar puţin printr-o camera obscură a unor persoane dubioase. N-a fost deloc deosebit pentru că în orele nedormite adunasem prea mulţi nervi, frustrări şi griji că nu vom găsi o cazare. Prea multe griji pentru nişte adolescenţi veniţi să petreacă, nu ştiam să ne bucurăm de lipsa planurilor, am ales să ne agităm că probabil nu vom avea unde dormi. Am avut până la urmă, chiar de-am dormit vreo 8 în 5 paturi, dar în cele din urmă am descoperit ce-nseamnă distracţia şi how not to give a fuck.
Al doilea răsărit pe care mi-l amintesc a fost de pe o altă plajă a aceluiaşi Costineşti, în aceeaşi vară, dar lângă iubitul meu de atunci. Nici de data asta răsăritul nu-mi spunea prea multe pentru că în sufletul meu de liceană îndrăgostită şi de el şi de iubire, se dădeau prea multe lupte inutile, zbateri incerte şi ipoteze aberante. N-am ştiut să le las deoparte, să mă bucur de privelişte, de roata de foc ieşind din mare.
Iar al treilea răsărit, primul pe care l-am simţit, pe care l-am înţeles şi l-am perceput exact în adevăratul lui sens, acela de început, l-am prins pe-o plajă din Grecia, 4 ani mai târziu, în 2005. După o noapte în care am dansat până am epuizat orice urmă de nefericire din suflet, până când muzica a eliberat tot ce ţineam ascuns şi cu încăpătânare în mine, soarele a ieşit din mare cu promisiunea unui nou început, cu acceptarea şi cu spălarea trecutului.
Apoi au fost răsăriturile de la marginea şoselei, de pe drumuri către destinaţii îndepărtate care aveau la capăt perspectiva relaxării, răsărituri lipsite de importanţă…
Iar acum… pur şi simplu mi-e dor să văd un răsărit.
si mie mi-e dor de asta…o singura data am rezistat sa astept rasaritul…imi place prea mult sa dorm:))
Am vazut de 2 ori rasaritul. Ambele s-au intamplat la mare, unul prin 95, celalat anul trecut. Nu e wow, insa e interesant sa vezi soarele iesind de dupa mare 🙂 Mai mult de gura lui nevasta mea m-am dus anul trecut.
Regetul weekendului petrecut la mare e ca n-am vazut rasaritul.
Sambata dimineata am dormit bustean, iar duminica dimineata norii si inceputul de ploaie ne-au dat cu rasaritul peste bot….asa ca da, mi-e dor de un rasarit de soare la mare.
Răsăriturile sunt overrated. Apusurile ftw! Hai că d-astea ai văzut sigur o grămadă. Sunt mult mai spectaculoase. Mai ales dac-ai fost în Turcia.
din cate imi amintesc singurul rasarit pe care l-am vazut a fost in 93 can am fost la mare cu parintii.
mi-ai facut dor de mare 🙂
Eram la tara, era sfarsitul verii iar soarele capatase reflexe aramii, am iesit cu noaptea in cap afara pt ca ma durea un picior. Am ramas acolo multe ore si-am admirat natura. lumina patrundea incet peste toate aducand cu sine zgomotele si culoarea. De dupa un deal discul soarelui se inalta semet, dar incet.. Invaluind cu bratele-i de arama podoapa verde galbuie a padurii. Cand in sfarsit era sus si dealul nu-i mai statea in fata, cerul se inclnase parca sa-l priveasca.
Asta a fost cel mai frumos rasarit pe care l-am vazut.
hmmm, nu-mi mai aduc aminte 🙁
Sincer, nu mi-e dor de-un rasarit de soare la malul marii, ci de unul care sa ma prinda pe camp, in caruta, zgribulit de frig si mofturos nevoie mare ca m-am trezit prea devreme 🙂 Acum, cand ma gandesc acolo, parca mi-e ciuda ca nu am stiut sa ii prind vraja… Eram prea mic 🙂
Pentru mine un rasarit este asociat automat cu mare dorinta de somn, in schimb imi plac apusurile, imi place racoarea care se lasa dupa o zi de vara calduroasa, imi place linistea si comfortul unei seri cand reusesc sa termin toate treburile si citesc sau urmaresc un film inainte de a merge la culcare. Un apus pot sa-l vad si sa-l admir cu toate simturile alerte, un rasarit este pierdut in amorteala de dimineata.
Se pare ca eu ma confrunt cu o alta problema: vad prea des rasaritul. Trezitul de dimineata a ajuns sa fie o obisnuita, astfel ca in ultima saptamana am vazut de cel putin 3 ori rasaritul.